Dacă aţi ratat cumva restul topului, iată-l:

locurile 8-10

locurile 5-7

locurile 3-4

locul 2

Dacă nu l-aţi ratat să trecem, în fine, la primul loc, care este ocupat de…

1. Bătălia de la Rocroi (1643)

Chiar dacă azi toată lumea asociază Franţa cu epoca napoleoniană, de fapt alta a fost cea mai glorioasă perioadă din istoria patriei învingătorilor. De la mijlocul secolului al XVII-lea şi până în al doilea deceniu al veacului următor Franţa a dominat politic, militar şi cultural lumea (adică Europa – restul, orice ar zice istoricii politically correct, încă mai scurmau cu beţe prin noroi), la fel cum fac Statele Unite în zilele noastre. Iar bătălia de la Rocroi a fost evenimentul care a declanşat această epocă a supremaţiei franceze…

În 1643 întreaga Europă, din Portugalia până în Transilvania, era devastată un conflict nu cu mult mai prejos decât Al Doilea Război Mondial. Pretextul fusese încăierarea dintre catolicii şi protestanţii din Imperiul German, cunoscută drept Războiul de Treizeci de Ani. De aceasta se lipiseră însă curând alte războaie – între spanioli şi olandezi, între francezi şi spanioli, între portughezi şi spanioli ş.a.m.d. Probabil aţi observat deja că spaniolii erau băgaţi în mai toate conflictele; asta deoarece de vreun secol Spania era cea mai mare putere din lume, graţie atât vestitelor regimente de infanterie tercios, cât mai ales aurului venit din coloniile de peste mări (să-i ziceţi sărumâna lui domnu’ Columb, că altfel eraţi la fel de rupţi în fund ca noi). Această situaţie avea însă să se schimbe curând: Franţa, care scăpase de câteva decenii de propriile-i războaie între catolici şi protestanţi (asta era practic o modă pe atunci), se pregătea să preia ştacheta dominaţiei mondiale.

Pe tron urcase chiar în acel an Ludovic al XIV-lea, un ţânc de nici 5 ani (stânga). În general, venirea la putere a unui copil era o catastrofă pentru orice stat (bine, în România ar fi mai degrabă o binecuvântare – câte prostii poate face un copil în comparaţie cu o liotă de adulţi tembeli?). Francezii au avut însă noroc. Deoarece fostul monarh, Ludovic al XIII-lea, avusese înţelepciunea să lase guvernarea în mâinile ministrului său, workaholicul cardinal Richelieu, Franţa era acum unită, puternică şi bogată şi teoretic se putea bate de la egal la egal cu Spania. Mai rămânea doar să o şi demonstreze…

În primăvara lui 1643 Francisco de Melo, comandantul armatei spaniole din Belgia, se plictisise să se tot bată cu olandezii printre mori şi canale (ştiu că e uşor confuz: spaniolii stăpâniseră o vreme Belgia şi Olanda, apoi cea din urmă se răzvrătise şi acum se chinuiau să o recucerească). Aşa că s-a gândit să-şi folosească soldaţii – cei mai buni din Europa – pentru o mică invazie pe teritoriul Franţei, ai cărei soldaţi erau consideraţi mai degrabă cei mai proşti din Europa. Însă, în loc să mărşăluiască drept spre Paris aşa cum ar fi făcut, de pildă, nemţii, trupele spaniole au început să asedieze mica fortăreaţă Rocroi, unde chiar nu ştiu ce sperau să găsească – poate auziseră că acolo s-ar găsi depozitul de steaguri albe al francezilor şi vroiau să-l captureze ca să le distrugă moralul.

Ludovic al XIV-lea ar fi vrut să conducă personal armata destinată respingerii aceste invazii, dar se pare că maică-sa nu dorea să-l facă apevist, aşa că l-a trimis urgent la culcare. Comanda a primit-o ducele de Enghien (dreapta), care avea doar 21 de ani, dar compensa prin faptul că era vărul îndepărtat al regelui. Pe 18 mai, cele două armate au ajuns faţă în faţă, sub zidurile fortăreţei Rocroi. Ofiţerii francezi mai experimentaţi i-au recomandat ducelui să evite bătălia, pe motiv că oamenii săi erau şi mai puţini şi mai proşti decât cei ai lui de Melo. Enghien a refuzat însă, convins că soldaţii francezi nu-s buni doar pentru fugă.

În zorii zilei de 19 mai, francezii au atacat, cuprinşi de un sentiment nou pentru ei: curajul. Din păcate, acesta nu a compensat lipsa de experienţă; cu excepţia aripii drepte, condusă de Enghien însuşi, restul au început curând să bată în retragere, sub tirul infanteriei şi şarjele cavaleriei lui de Melo. O clipă, bătălia părea pierdută iar Enghien se pregătea să intre în rândul marilor oameni de arme ai Franţei; dar ducele şi-a condus cu iscusinţă cavaleria pentru a le cădea în spate spaniolilor. De Melo, care tocmai pusese mâna pe tunurile franceze şi se credea învingător, s-a trezit că e încercuit. Călăreţii săi au luat-o la fugă, nefiind prea curioşi să vadă cum se va termina bătălia; doar infanteria – faimoasele tercios – a rămas pe loc să-i înfrunte eroic pe francezi. Atacaţi din toate părţile, spaniolii nu aveau însă nicio şansă; pentru a nu-şi obosi soldaţii, Enghien a pus direct tunurile pe ei şi i-a măcelărit fără milă.

Nu doar floarea armatei iberice a pierit la Rocroi, ci mai ales renumele ei – a fost o zi neagră în istoria Spaniei, cum e Pearl Harbor pentru americani.  Fiindcă reuşiseră să-i bată pe cei mai buni oşteni din lume, francezii au căpătat din acel moment reputaţia că ar fi invincibili, reputaţie pe care au folosit-o din plin: din cei 72 de ani de domnie ai lui Ludovic al XIV-lea, majoritatea au fost dedicaţi războaielor. A fost însă şi cea mai strălucită şi mai glorioasă perioadă din istoria Franţei – şi totul graţie victoriei de la Rocroi.

Nu uitaţi: urmează topul celor mai urâţi oameni din istorie, pentru care momentan nu prea avem idei. Aşa că, dacă nu vreţi să vedeţi în top oameni frumoşi, săriţi cu propunerile!