2. Bătălia de la Marengo (1800)

În 1800, dictatura napoleoniană era proaspătă în Franţa şi mulţi aveau dubii că înscăunarea generalului corsican în fruntea republicii fusese o idee chiar atât de strălucită. Foştii revoluţionari, partizanii monarhiei desfiinţate de Revoluţie dar şi liberalii care se temeau de dictatură erau uniţi de opoziţia faţă de omul care pusese mâna pe putere în Franţa şi, nefiind ONG-işti, îşi exprimau bărbăteşte dezaprobarea, prin atentate cu bombă. Era clar că Bonaparte avea nevoie de un act măreţ, care să unească naţiunea franceză în jurul său – dacă ar fi fost suficient de dement, ar fi putut promite, de pildă, o autostradă suspendată.

În acel moment, Franţa era în război cu Austria – practic, acelaşi război care începuse cu 8 ani în urmă la Valmy. Napoleon ştia că o pace glorioasă după atâţia ani de măcel ar fi putut să-i îmbunătăţească subtanţial poziţia în sondaje, aşa că şi-a concentrat toate eforturile spre zdrobirea austriecilor. Două armate au fost trimise împotriva acestora – una dintre ele, cea de Italia, sub comanda personală a lui Bonaparte, care nu avea de gând să lase vreun subaltern să se acopere de glorie.

Din păcate, campania din Italia nu s-a dovedit chiar un mare succes. Pe 14 iunie, lângă satul Marengo, Napoleon a fost complet luat prin surprindere de austrieci. Comandantul acestora, Michael von Melas, era un sas din Sighişoara, veteran al unei duzini de războaie. Se bătuse cu turcii, cu prusacii, cu francezii şi la cei 70 de ani ai săi, îl privea pe Napoleon ca pe un puşti obraznic. Când i-a văzut pe francezi retrăgându-se, a decis că bătălia e câştigată şi s-a dus să tragă un pui de somn. Între timp, Bonaparte primise însă întăriri; oamenii săi au revenit la atac şi de data aceasta i-au bătut pe austriecii epuizaţi. Nu a fost însă marea victorie pe care şi-o dorea Napoleon – aceasta avea să fie obţinută câteva luni mai târziu de cealaltă armată franceză, la Hohenlinden, sub comanda generalului Moreau – astfel s-a putut încheia şi mult-visata pace glorioasă

Curând Napoleon (stânga) s-a dovedit însă mult mai bun ca propagandist decât ca general. Pacea a fost atribuită victoriei mediocre de la Marengo, în vreme ce despre Hohenlinden, care adusese armatele franceze la porţile Vienei, abia dacă s-a pomenit în presa oficială, undeva între anunţurile matrimoniale şi integrama zilei. Logic, învingătorul de la Marengo a devenit salvatorul naţiunii, omul care adusese pacea, aşa că opoziţia s-a văzut nevoită să tacă şi să o lase mai moale cu atentatele, opinia publică fiind acum necondiţionat de partea dictatorului. Pentru a fi sigur că nimeni nu-l contrazice, Napoleon a publicat în 1803 şi o primă istorie oficială a bătăliei cu Melas, pe care a avut grijă să prezinte ca pe una din cele mai decisive victorii din istorie. Cum nu i s-a părut suficient, doi ani mai târziu a scos o nouă istorie, şi mai oficială, în care explica cum înfrângerea iniţială în faţa austriecilor fusese plănuită dinainte, probabil pentru a le da un fals sentiment de securitate. Până la urmă, Marengo a devenit – şi mai e şi azi în manualele de istorie – victoria care a dat naştere Imperiului Napoleonian şi a transformat Franţa în stăpâna Europei pentru mai bine de un deceniu.

Dacă pe câmpul de luptă de la Marengo nu prea a strălucit, geniul strategic al lui Napoleon s-a dovedit în schimb din plin atunci când a fost vorba să scape de Moreau, singurul care i-ar fi putut contrazice pretenţiile de salvator al naţiunii. Napoleon ştia că nevastă-sa şi madame Moreau sunt la cuţite de ceva timp; când, după Hohenlinden, soţia generalului victorios a sperat să poată fi primită în audienţă la şeful statului, i s-a închis uşa în nas, chipurile la cererea lui madame Bonaparte. “Uite ce mi-a făcut fufa aia!”, i s-a plâns imediat lui Moreau soţia “Tu îi câştigi războaiele incompetentului de bărbatu-său şi ea nici la o cafea şi o dulceaţă nu mă cheamă!”. Învingătorul de la Hohenlinden, altminteri un om liniştit şi fără ambiţii, n-a mai avut trai cu nevasta până nu a trecut şi el de partea opoziţiei. Atât a aşteptat Napoleon: Moreau a fost arestat şi condamnat la închisoare într-o mascaradă de proces, apoi, ca să pară milos, dictatorul i-a comutat sentinţa în exil. Dar nu era totuşi cazul să scoatem din top  victoria despre care toată lumea ştie că a dat naştere glorioasei epoci napoleoniene doar pentru că Napoleon a trişat un pic…

Înainte să vă apucaţi să urlaţi “Unde-i locul I? Asta e hoţie pe faţă! Ni s-a promis că azi se termină naibii odată topul ăsta!”, aflaţi că vine şi locul I, peste vreo două ore. Asta ca să ştiţi, să vă luaţi liber de la serviciu, că vă daţi seama că n-are cum să fie sub 5-600 de cuvinte…