Radu Pircă
Azi nu prea aveam timp de scris şi deja mă gândeam să scap repede Evenimentul zilei de ieri cu o înfrângere a armatei franceze sau pur şi simplu să vă spun că în 5.000 de ani de istorie, pe 13 decembrie nu s-a întâmplat nimic. Apoi mi-am adus aminte de prinţul de Ligne, un personaj istoric atât de simpatic încât îşi scria poantele singur.

Charles-Joseph Lamoral, al şaptea prinţ de Ligne (e un sat în Belgia, la 50 km de Bruxelles – o informaţie foarte utilă, dat fiind că în Belgia totul e la 50 km de Bruxelles) s-a născut în 1735, într-una din cele mai vechi şi mai nobile familii de la curtea împăraţilor de Habsburg. “Tatăl meu nu mă iubea, nu prea ştiu de ce, dat fiind că nu apucase să mă cunoască. Cred doar că pe atunci nu era la modă să fii un soţ sau un tată bun.” Îngrozitor de zgârcit, bătrânul de Ligne şi-a făcut fiul soldat, sperând probabil că în felul acesta va scăpa repede de el într-o epocă în care nu e prea uşor să găseşti un an fără războaie. În 1756, când prinţul avea doar 21 de ani, s-a trezit comandantul unei companii austriece în Războiul de Şapte Ani împotriva Prusiei. Războiul a decurs prost pentru Habsburgi şi aliaţii lor (după cum ştiţi deja dacă urmăriţi această rubrică) iar de Ligne a avut şi el contribuţia sa. Prinţul povesteşte că, atunci când împărăteasa Maria Tereza l-a făcut colonel, i-a zis: “Nu prea îmi cunosc interesul. În campania din 1757 mi-aţi făcut praf o companie; acum sunt sigură că veţi reuşi să-mi faceţi praf un regiment.” De Ligne (foto) a avut însă grijă ca aşa ceva să nu se mai întâmple; după o serie de bătălii sângeroase cu prusacii “le-am spus ofiţerilor mei care aveau douăzeci de ani, ca şi mine – toţi ceilalţi fuseseră ucişi în luptă – că aşa nu se mai poate. Ne-am hotărât să ascundem steagurile regimentului. Am pus mâna pe santinelă, am legat-o la ochi, ca să nu i se poată imputa nimic şi i-am dat 5 ducaţi. Steagurile le-am dosit bine”. Evident, regimentul nu a mai putut pleca la atac fără drapelele sale şi astfel a supravieţuit măcelului.

Odată terminat Războiul de Şapte Ani, de Ligne şi-a dat seama că se plictiseşte îngrozitor. Cum era considerat absolut normal ca un nobil să fie mercenar în diferite armate, prinţul a s-a înrolat şi a luptat (fără mare vitejie) în armatele Austriei, Rusiei, Poloniei şi Franţei, unde era considerat chiar un comandant extrem de curajos. Cariera sa militară internaţională pare să fi fost însă mai degrabă o scuză pentru a călători şi a fugi de soţie şi, mai ales, de amante. În Franţa a întâlnit-o pe madame du Barry, care l-a rugat să-i lase o amintire. Prinţul s-a prefăcut că înţelege că e vorba de o şuviţă de păr (du Barry se referea mai degrabă la un copil) şi i-a spus “V-o dau, dar cu condiţia să v-o puneţi într-o perucă, ca să aveţi şi dumneavoastră ceva inteligent în cap”. Pe Ecaterina cea Mare a Rusiei (foto), cu care prinţul a întreţinut relaţii mai mult decât amicale, a descris-o ca având “toate gusturile posibile, fără să aibă vreun pic de gust”. Despre Voltaire, în casa căruia a stat vreo săptămână, şi care era cam la fel de ironic şi de afemeiat, de Ligne spune că: “Cel mai bun lucru pe care puteai să-l faci în preajma lui era să nu te arăţi prea deştept şi să-i vorbeşti doar pentru a-l provoca pe el să vorbească”. Călătoriile sale l-au purtat din Londra până la Iaşi, oraş care l-a impresionat extrem de plăcut pe dezabuzatul prinţ (de acum, şi feld-mareşal în 4 armate), ca o oază de civilizaţie şi lux într-o ţară pustiită de războaie. Iată câteva din impresiile sale:

“Constantinopolul dă tonul Iaşilor, la fel cum Parisul dictează provinciei, ba chiar pot spune că aici modele ajung şi mai devreme. Galbenul era culoarea favorită a consoartelor sultanului; acum, galbenul e culoarea preferată a tuturor ieşenelor. Pipele lungi din lemn de cireş le-au luat locul la Constantinopole celor din lemn aromat; evident, boierii noştri nu mai suportă nici ei decât pipe de cireş.
Femeile lor sunt foarte frumoase, dar n-ar face rău să mai scape de burtă. În această ţară, să fii dolofană e un semn de frumuseţe, în aşa măsură încât o mamă şi-a cerut scuze de faţă cu mine pentru că fiica ei nu avea încă burtă. E mică, dar o să-i crească în curând, mi-a spus femeia; acum e o ruşine cum arată: e dreaptă şi subţire ca o scândură.“

La sfârşitul anului 1789 Belgia natală s-a revoltat împotriva dominaţiei Habsburgilor şi i-a oferit prinţului, de acum unul dintre cei mai faimoşi oameni din Europa, coroana. De Ligne a refuzat – “niciodată nu mă revolt iarna”, a fost răspunsul dat compatrioţilor săi. A pierdut însă încrederea împăratului; curând, şi-a pierdut şi domeniile, căzute în mâna armatelor unei alte revoluţii – cea franceză (foto: castelul prinţilor de Ligne de la Beloeil). De Ligne nu a sărăcit însă, putând conta pe generozitatea numeroşilor săi prieteni – şi mai ales prietene. A apucat să vadă sfârşitul Revoluţiei Franceze, pe care a considerat-o un eşec sângeros – “domnia proştilor, urmată de cea a şmecherilor şi de cea a învingătorilor” – şi războaiele epocii lui Napoleon, pe care l-a considerat un mare general, dar un şi mai mare mârlan. Prinţul a murit în 1814, în timpul Congresului de la Viena care încerca să pună un pic de ordine în Europa răvăşită de Napoleon. Ultima adnotare din Memoriile sale: “Serbările prilejuite de Congres sunt pe cale să se încheie; cum ar mai putea să mai fie înviorat? Oare asistând la înmormântarea unui mareşal?”

Şi totuşi, de ce a meritat prinţul de Ligne un Eveniment al zilei de ieri, dat fiind că aparent nu a făcut nimic constructiv în viaţă? Sincer, pentru că îl consider unul dintre cei mai buni autori de memorii din istoria literaturii şi unul dintre puţinii scriitori ai vremii sale care încă mai pot fi citiţi fără a-ţi scrânti fălcile de atâta căscat. Lipsit de aroganţa celuilalt mare memorialist al epocii, Casanova (care am văzut că acum e din nou la modă, poate şi pentru că nu mai trebuie să i se plătească drepturi de autor), prinţul a scris mii de pagini convins că nu face literatură. Tocmai de asta a şi făcut.