Dumnezeu ştie că ne-am străduit ceva să alegem, aşa cum am promis, 10 triumfuri ale oştirilor din Hexagon. Până la urmă, din nenumăratele posibilităţi (e drept că francezii sunt buni la propagandă şi probabil că vreo 60% dintre ele erau înfrângeri frumos prezentate) am ales victoriile cu cele mai dramatice consecinţe. Aţi putea chiar spune că am măsluit topul ca să putem scrie noi despre ce ştim…

10. Asediul Avignonului (1226)
O bună parte din Evul Mediu sudul Franţei a fost aproape complet independent. Nobilii care stăpâneau aici, în frunte cu conţii de Toulouse, îi mai trimiteau de Paşti şi de Crăciun câte o felicitare regelui Franţei şi cam asta era toată supunerea lor. Mai grav, prin secolul al XII-lea aici se răspândise şi o erezie – mai bine zis, o altă religie, care nu avea mai nimic în comun cu creştinismul, ci mai degrabă cu teoriile hippie: religia albigenză. La începutul secolului al XIII-lea, exasperaţi de mesajul de pace şi înţelegere între oameni al albigenzilor, papii au proclamat o cruciadă împotriva lor. Pentru regii Franţei a fost un pretext excelent ca să supună sudul.

Ludovic al VIII-lea, care domnea pe atunci la Paris, era unul dintre cei mai mari comandanţi de oşti din istoria Franţei: în tinereţe cucerise aproape întreaga Anglie, o performanţă care i-a scăpat până şi lui Napoleon. În iunie 1226 a înconjurat Avignon, fortăreaţa-cheie a conţilor de Toulouse. Bravii soldaţi francezi nu au reuşit să ia cu asalt cetatea apărată de alţi bravi soldaţi francezi, dar în septembrie aceasta s-a predat oricum de foame. Odată cu căderea Avignonului, calea spre sudul Franţei le era deschisă armatelor regale: majoritatea cetăţilor i s-au predat lui Ludovic fără luptă şi curând regiunea a fost reunită cu restul ţării. Contele de Toulouse a avut totuşi şi o consolare: în timpul asediului, Ludovic a băut apă împuţită (de fapt, pe atunci cam toată apa era aşa, nu doar cea de la robinet) şi s-a îmbolnăvit. Chemat de urgenţă, vraciul curţii, un soi de House M.D. – să-i zicem “Maison” – i-a spus: “Măria ta, ai ceva grav.” “Sper că nu e lupus.” “Nu, măria ta, e cufureală.” “Şi? Asta e… ceva tratabil, nu?” S-a lăsat o lungă tăcere, apoi trubadurii curţii au început să cânte o melodie tristă.

9. Bătălia de la Solferino (1859)
S-ar putea să vă aduceţi aminte de această bătălie dintr-o schiţă de-a lui Caragiale (dacă nu, felicitări pentru o nouă victorie a învăţământului românesc). În secolul al XIX-lea, italienii, împărţiţi de sute de ani în vreo duzină de principate, au decis că vor să se unească între ei. Exista însă un mic obstacol: cam un sfert din Peninsulă era în mâinile Imperiului Austro-Ungar, care în plus nici nu era de acord cu unificarea. Aşa că italienii au cerut ajutorul vecinilor lor mai mari şi cu ceva mai multe victorii la activ (minim 10, că altfel topul ăsta nu putea exista). A izbucnit astfel Al doilea război de independenţă a Italiei, în cursul căruia armatele austriece ale lui Franz Joseph au fost bătute constant şi oarecum inexplicabil de cele ale lui Napoleon al III-lea.

Ciocnirea decisivă a avut pe 24 iunie 1859 în satul lombard Solferino, unde împăratul francez a reuşit să se dovedească un comandant ceva mai puţin incapabil decât cel austro-ungar şi să-l învingă. Istoricii militari spun că o parte din succesul forţelor franco-italiene s-ar datora faptului că francezii, veşnic pregătiţi pentru o retragere, antrenaseră mai multă infanterie uşoară decât duşmanii lor, dar şi aceluia că armata Habsburgilor era formată în mare parte din soldaţi din estul Europei, mai preocupaţi să se ciorovăiască între ei. Chiar şi aşa, bătălia a fost un imens masacru, fiecare din tabere pierzând în jur de 20.000 de oameni. Îngroziţi de măcelul pe care îl făcuseră, cei doi împăraţi au semnat rapid pacea, a cărei principală consecinţă a fost unificarea Italiei. Astfel, dacă n-ar fi fost victoria franceză de la Solferino, şi în ziua de azi italienii ar fi fost împărţiţi între o duzină de state, în fiecare vorbindu-se un alt dialect şi ai căror locuitori s-ar fi certat în continuu între ei. De fapt, dacă stăm să ne gândim mai bine, bătălia de la Solferino a fost complet inutilă…

8. Bătălia de la Valmy (1792)
Pe antepenultimul loc al clasamentului nostru se găseşte o victorie legendară şi niţel penibilă. În 1789, în Franţa a izbucnit o revoluţie de care se poate să fi auzit (pentru cititorii sub 18 ani: nu, nu aia care l-a dat jos pe Ceauşescu, aia a fost în altă ţară). Marile puteri europene s-au grăbit să trimită armate pentru a înăbuşi revoluţia şi, ca să nu facă două drumuri, şi pentru a-şi împărţi ţara cuprinsă de haos. Cei mai rapizi au fost prusacii, consideraţi cei mai buni soldaţi din Europa de când cu victoriile lui Frederic al II-lea: în vara anului 1792 au invadat Franţa, convinşi că armatele dezorganizate ale guvernului revoluţionar vor fugi doar la vederea lor.

Şi realitatea era că în armata franceză domnea un haos complet. Majoritatea ofiţerilor cu experienţă fuseseră ghilotinaţi, de teamă că altminteri vor trece la inamic – o soluţie eficientă, dar puţin cam ireversibilă. Unul dintre cei doi comandanţi însărcinaţi cu oprirea prusacilor. Dumouriez, era celebru doar pentru că-i condusese pe rebelii polonezi într-o glorioasă înfrângere în faţa marelui Suvorov; colegul său, Kellerman, nu mai comandase niciodată o armată, dar măcar era neamţ.

Pe 20 septembrie, soldaţii francezi au dat ochii cu prusacii pe dealurile din jurul morii de la Valmy. Pe lângă că era o ceaţă groasă, cele două armate au şi început să tragă cu tunurile una în alta iar muniţia lui Kellerman a sărit în aer; aşa că bătălia s-a transformat curând într-un nor mare de fum din care mai ieşea câte un pumn sau câte un cuţit – cam ca în Tom şi Jerry. În total, s-au tras cam 50.000 de proiectile de tun, dar de murit n-au murit nici 500 de oameni de ambele părţi; totuşi, câteva din regimentele revoluţionare au început să se retragă de capul lor, când Kellerman le-a prins din urmă şi le-a bătut obrazul, strigând “Unde vă duceţi, domnilor?” Esenţial a fost însă că, până la urmă, francezii au rezisztat şi nu au luat-o la fugă, aşa cum sperau duşmanii lor, buni cunoscători ai istoriei militare. În loc să defileze prin Paris, cum sperau, prusacii au fost nevoiţi să campeze sub cerul liber; mai mult, proviziile lor erau pe sfârşite, aşa că s-au apucat să mănânce struguri necopţi şi s-au stricat la burtă. Până la sfârşitul lunii armata lor a fost decimată de pneumonie şi diaree, astfel că s-au văzut nevoiţi să se retragă. Revoluţia – şi Franţa – erau salvate.

Chiar dacă adevăraţii învingători par să fi fost strugurii, şi nu soldaţii francezi, Valmy a devenit o victorie de legendă. Goethe, care se găsea în tabăra prusacă, a considerat-o “începutul unei noi epoci în istoria omenirii”; alţii au spus că a fost cea mai importantă bătălie din tot secolul al XVIII-lea. Singurii pe care victoria nu i-a entuziasmat absolut deloc trebuie că au fost producătorii de steaguri albe, care se aşteptau la o cerere extraordinară…

Ne oprim aici, fiindcă ni se fac semne disperate că am depăşit demult mia de cuvinte. Mâine, în partea a doua a topului, ne vom întâlni cu Napoleon, cu primele tunuri şi cu o mare bătălie medievală în care au murit nu mai puţin de doi oameni.