4. Bătălia de la Fontaine-Française (1595)

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea Franţa a avut norocul să nu mai aibă răgazul pentru războaie externe dezastruoase. E drept, asta din cauză că a fost cuprinsă de un război civil dezastruos între francezii catolici şi cei protestanţi – sau, mai bine zis, între marile familii nobile, care încercau să controleze statul profitând de slăbiciunea regilor şi folosind religia ca pretext.

După opt războiaie religioase care devastaseră întreaga ţară fără ca Dumnezeu să se arate favorabil uneia sau alteia dintre tabere (nu ca la fotbal, unde e întotdeauna clar când Dumnezeu e român, stelist ş.a.m.d.), spre sfârşitul veacului se întrezărea totuşi o speranţă de pace. Din motive complexe, incluzând asasinate şi căsătorii din interese, pe tron ajunsese un protestant, Henric al IV-lea. Era un om rău, fără credinţă în Dumnezeu, aşa încât era dispus să se convertească imediat la catolicism dacă asta ar fi adus pacea în Franţa. Majoritatea oamenilor de bun-simţ, sătui de războaiele interne, îl susţineau; însă o minoritate de catolici talibani, uniţi în aşa-numita Ligă, continuau să i se opună cu ajutorul Spaniei, în acele vremuri cea mai mare putere militară europeană.

Încet-încet, între 1589 şi 1594, Henric a bătut armatele Ligii, recucerind în cele din urmă de la ele şi Parisul, unde în ultimii ani domnise un soi de sharia catolică. Ultima redută a rebelilor rămăsese Burgundia, unde le venise în ajutor şi o impresionantă armată spaniolă. Dacă Henric nu reuşea să-i gonească şi de aici, era foarte probabil că războiaiele religioase aveau să reizbucnească iar de data aceasta riscul era ca vecinii de dincolo de Pirinei să-şi taie o halcă mărişoară din Franţa.

În dimineaţa zilei de 5 iunie 1595 Henric plecase în recunoaştere cu un detaşament de cavalerie în împrejurimile satului Fontaine-Française, când a dat peste avangarda spaniolă. Francezii erau de zece ori mai puţini decât inamicii, însăregele le-a ordonat să şarjeze imediat. Suprinşi probabil de absenţa steagurilor albe, spaniolii au fost puşi pe fugă, dar au promis că se vor întoarce cu prietenii lor şi-o să vadă Henric atunci…

Regele ştia că duşmanul are cel puţin 10.000 de oameni, pe când el abia dacă putea strânge 3.000. Disperat, i-a adunat pe toţi ţăranii din împrejurimi şi le-a cerut să-şi ascută cât pot de bine furcile, coasele şi topoarele, ca să lucească în soare, apoi a defilat cu ei pe un deal, în văzul inamicilor. Cum armatele de pe atunci nu prea purtau uniforme, comandantul spaniol a crezut, după sclipirea uneltelor agricole, că are de-a face cu întreaga armată franceză (sau cu populaţia judeţului Vaslui) şi a făcut cale întoarsă, consierând că n-are nicio şansă de izbândă. Liga, părăsită de aliaţii ei, s-a destrămat curând şi războiul civil a luat astfel sfârşit graţie unor oameni gospodari, care au avut un topor sau un flex prin casă.

3. Prima bătălia de pe Marna (1914)

Pentru francezi, Primul Război Mondial a început în modul cel mai banal cu putinţă: cu o mare retragere în faţa armatelor germane victorioase, care ajunseseră la mai puţin de 50 de kilometri de Paris. Deja ghidurile de conversaţie în limba germană se vindeau ca pâinea caldă în capitala Franţei, Arcul de Triumf era împodobit cu vulturul Kaiserului pentru iminenta paradă militară iar la Luvru se puneau în grabă plăcuţe bilingve. Totuşi, comandantul-şef al armatei franceze, Joseph Joffre, mai renumit în ziua de azi fiindcă după el a fost botezată o prăjiturică, avea o viziune uşor diferită asupra cursului războiului. Joffre, un măcelar de oameni pe care şi Stalin l-ar fi îndrăgit, considera că francezii trebuie să atace cu orice preţ, pentru a nu pierde iniţiativa şi că Parisul merită câteva sute de mii de morţi. Drept urmare, la începutul lunii septembrie a pus la cale un mare contra-atac, cu cooperarea armatei britanice, menit să oprească înaintarea nemţilor pe linia râului Marna.

De partea celaltă, şeful Marelui Stat Major german, Helmuth von Moltke, era exact opusul a ce v-aţi aştepta de la un general nemţ: un timp sensibil, care credea în spiritism, îngeri păzitori şi puterea vindecătoare a credinţei şi care ajunsese în fruntea armatei doar pentru că bunicu-său câştigase războiul franco-prusac din 1870-1871. Ar fi fost minunat pentru a conduce un pension de fete sau un ONG, dar în faţa nemilosului Joffre nu avea nicio şansă pe câmpul de luptă.

Pe 5 septembrie francezii au pornit ofensiva, atacând pe toate fronturile. Deşi duşmanul se aştepta mai degrabă la o serbare de bun-venit, Joffre a suferit totuşi pierderi uriaşe şi a fost nevoit să aducă întăriri din Paris cu taxiurile – din fericire, în Franţa şoferii sunt obligaţi să ia comanda, altfel ar fi auzit “Unde mergeţi? La Marna? A, nu, eu merg doar în Berceni, că mă retrag dacă vreţi acolo…”

După patru zile de luptă, situaţia se schimbase complet. Armatele germane erau acum în pericol de a fi încercuite; brusc, nimeni din Paris nu mai vroia ghiduri de conversaţie. La auzul veştilor de pe front, Moltke a făcut o cădere nervoasă şi s-a refugiat în puterea rugăciunii; subalternii săi au preluat comanda şi au ordonat retragerea. Spre norocul lor, francezii erau prea epuizaţi – şi uluiţi – de succes pentru a-i putea urmări, aşa că războiul a mai putut dura 4 ani.

Pe 12 septembrie, bătălia a luat sfârşit: deşi ambele părţi suferiseră pierderi egale (cam un sfert de milion de oameni), victoria era totuşi a francezilor, care împinseseră frontul înapoi cu 45 de kilometri şi opriseră definitiv înaintarea germană care altminteri ar fi putut duce la căderea Franţei, aşa cum s-a întâmplat vreo 25 de ani mai târziu. Moltke a fost trimis acasă cu tot cu cărticelele lui de rugăciune – nu înainte de a-l avertiza pe Kaiser că a pierdut războiul, de parcă el n-ar fi avut nicio contribuţie la asta. Joffre, în schimb, a devenit un erou naţional, salvatorul patriei, primul comandant francez de la Napoleon încoace care reuşise să-i bată pe nemţi.  Mamele îşi botezau copiii după el (Joffrette, pentru fete), i se dedicau poezii şi statui, i se spunea “Tătuca Joffre”. Istoricii militari de azi nu-s la fel de blânzi cu el şi consideră că era un tembel care nu ştia decât să atace. Probabil că aşa e – dar fără el, acum Franţa ar fi fost un plicticos land german şi n-aţi mai fi avut niciodată ocazia să înjuraţi maşinile franţuzeşti.

Mâine, puţinii cititori care au rezistat până aici vor putea afla, în fine, care este cea mai importantă victorie franceză. Sau poate că le vom face o surpriză urâtă şi vom da doar bătălia de pe locul II?