Cum s-au făcut sibienii frate cu turcul ca să-i bată pe unguri

Julius Constantinescu

 

În secolul XVII, Transilvania era foarte departe de imaginile bucolice de pe cărțile de cruce cu unguroaice rumene în obraji trecând prin vie cu cobilița în spinare și grofi pântecoși împilându-i pe sărmanii iobagi români. Prăbușirea regatului ungar după Mohach și transformarea sa în pașalâc turcesc, precum și disoluția autorității principelui făcuseră din Transilvania  câmpul de bătaie al câtorva puternice familii nobiliare. Lupta pentru putere dintre aceste familii era dublată de animozitățile dintre marea nobilime maghiară, micii nobili și secui, în care se amestecau de-acum, cu mare plăcere, și turcii.

 

Imparțiali ca tot românul, sașii încercau să se țină departe de toate astea. Constituiți în Liga celor 7 orașe, Siebenburgen, politica lor era să nu conteste autoritatea principelui – deși o armată puternică la porțile orașului îi făcea întotdeauna mai flexibili și mai dispuși la dialog. Definitorie pentru politica generală a sașilor este poziția Sighișoarei în timpul războiului civil dintre principele Barcsai și Gheorghe Rakoczy, când sfatul cetății a decis, cu o înțelepciune care ar fi putut stârni invidia chiar și unui boier valah : ”Să se țină cu cel ce va birui”. Nu același noroc l-au avut însă și sibienii, și vom vedea imediat de ce.
Citeşte mai departe…

#rezist 1285: Cum au rămas mongolii fără cai în Transilvania

Julius Constantinescu

 

În secolul XIII, omenirea a cunoscut una dintre cele mai cumplite plăgi din istorie: mongolii. Plecați din stepele Asiei Centrale, acești călăreți teribili au măturat totul în calea lor și, în mai puțin de două decenii, cuceriseră deja China, Kara-Kitai, Imperiul Horezmian, Afganistanul, Corasanul și Persia. După o primă incursiune în Caucaz și stepele din nordul Mării Negre, încheiată pe Nipru în 1223, mongolii ajung la concluzia că regiunea are un mare potențial de jaf și revin în 1241, când introduc pentru prima oară iluminatul nocturn și prin părțile noastre.

 

Bucuroși de oaspeți, gospodari dumneavoastră?
mongol-warriors
Marea invazie mongolă din 1241-1242 din Europa se oprește, din fericire pentru restul lumii, în Ungaria. Desigur, nu datoriei vitejiei maghiarilor – oastea regelui Bela IV este măcelărită minuțios de mongoli la Mohi -, ci printr-o întâmplare fericită: marele han Ogodai crapă în urma unei beții cumplite, iar Batu-han face cale-ntoarsă pentru a participa la alegerea noului conducător. Să notăm, înainte de a trece mai departe, că moartea marelui Ogodai nu era ceva nemaivăzut la mongoli, care obișnuiau să bea până cădeau morți sub masă – morți la propriu, mongolii nu erau foarte iscusiți la figuri de stil.
Citeşte mai departe…

Bordelurile de campanie și fetițele vesele ale glorioasei armate franceze

Stephanie

 

Puțină lume știe, dar a existat întotdeauna chiar și în armata franceză un lucru care a funcționat ireproșabil. O situație în care bravul soldat francez nu a întors niciodată spatele inamicului, ci a luptat cu el bărbătește, de la egal la egal. Probabil ați ghicit deja, este vorba de bordelurile militare de campanie. Ele nu reprezintă, desigur, o noutate; tradiția acestor respectabile stabilimente merge departe în trecut, până la Cruciada a treia, în timpul căreia Filip Augustul, șocat de amploarea practicilor sodomite și a violurilor comise de franci, îi readuce pe aceștia pe calea Domnului aducând din Franța o corabie plină cu prostituate.

 

Marea Armată a lui Napoleon nu a dispus în mod oficial de bordeluri militare, dar asta nu înseamnă că i-au lipsit profesionistele amorului. Acestea au urmat îndeaproape trupele, căci unde era cerere ar fi fost chiar păcat să nu existe și ofertă. Citeşte mai departe…

Petra si Palmyra, perlele deşertului, sau cum au prosperat arabii înainte de petrol (2)

Julius Constantinescu

 

La Petra vine un arab

Aşa cum am văzut data trecută, nabateenii au migrat în secolul VI î.Hr. spre nord şi s-au stabilit în Transiordania, atraşi probabil de clima prietenoasă din deşertul iordanian: soare ucigător şi nici o picătură de ploaie. Arabii au cucerit oraşul Petra de la edomiţi şi îl vor trasforma, timp de patru secole, în cel mai important punct al comerţului dintre Saba şi Mediterana.

 
Petra 2
Foto: pockettactics.com.
 

Ce avea totuşi Petra, în afară de clima binecuvântată, de i-a făcut pe nabateeni să se oprească din drum în plin deşert? În primul rând, apă – între Arabia Centrală şi Iordania, doar aici se găsea apă. Or, pentru un oraş aflat pe drumul caravanelor, asta era mană cerească, o puteau vinde aproape la fel de scump ca evreii din zilele noastre la Tel Aviv. Citeşte mai departe…

Petra si Palmyra, perlele deşertului, sau cum au prosperat arabii înainte de petrol (1)

Julius Constantinescu

 

palmyra 2

 

Cu mult înainte să se convertească la religia păcii şi să treacă jumătate din lume prin foc şi sabie, arabii erau nişte oameni destul de paşnici. Cei care nu dispreţuiau munca (nu foarte mulţi, totuşi, hărnicia n-a fost niciodată la mare cinste printre fiii deşertului – asta dacă vă întrebaţi cu cine seamănă arabii contemporani) se ocupau în general cu negoţul, cărând mărfuri prin deşert şi păzindu-se de alţi arabi, mai puţin paşnici, care doreau să-i ucidă şi să le fure bunurile, şi de duhuri scăpate din sticlă care te puneau să răspunzi la tot felul de ghicitori stupide. Cu timpul, aflaţi pe principalele axe de comerţ ale Antichităţii (India – Mediterana, Egipt – Mesopotamia şi China – Mediterana), arabii au întemeiat la nord de Peninsula Arabică regate prospere. Două dintre ele, poate cele mai strălucitoare, pot fi admirate şi astăzi în deşert: Petra şi Palmyra. În cele ce urmează vom încerca să vedem cum au reuşit fiii deşertului să scoată bani din piatră seacă, la propriu, şi să ridice aceste minuni din ale căror ruine impunătoare strănepoţii lor se străduiesc astăzi, cu destul succes, să nu câştige nici un ban.
Citeşte mai departe…

Evenimentul zilei de ieri

Julius Constantinescu

 

23 aprilie

1616 Moare Miguel de Cervantes. A luptat în celebra bătălie navală de la Lepanto şi, în urma rănilor primite aici, şi-a pierdut braţul stâng. Patru ani mai târziu, Cervantes este capturat de piraţi şi ţinut în sclavie timp de cinci ani la Alger. Întors în sfârşit acasă, Cervantes se confruntă cu drama veteranilor care nu se pot reintegra în societate, fiind nevoit, ca să poată supravieţui, să facă diverse munci nedemne de un soldat, cum ar fi aceea să scrie cărţi foarte bune.
Citeşte mai departe…

Marea invazie tătară din 1241 în ţările române (2)

Julius Constantinescu

(Primele două părţi: aici şi aici.)

Probabil că unul dintre motivele pentru care manevra că mimatul fugii a putut fi folosită de tătari de atâtea ori este că, de regulă, nu prea scăpa nimeni care eventual să povestească şi altora despre ea. Prin urmare, la fel de încrezători, ungurii şi români care apărau Oradea s-au năpustit impetuos pe urmele laşilor de mongoli, părăsindu-şi fortăreaţa şi ieşind în câmp deschis. Tătarii, mari amatori de petreceri surpriză, au observat amuzaţi de la liziera pădurii cum iscusiţii unguri şi valahi îşi desfac formaţiile de luptă, să nu-i jeneze vecinul când îi taie pe tătari. Urmarea a fost oarecum previzibilă: viteazul comandant, episcopul Benedict, s-a salvat cu fuga, puţinii supravieţuitori s-au refugiat în fortăreaţă, iar oraşul a fost prădat şi incendiat. Tătarii nu au atacat însă fortăreaţa. Ştiu că pare greu de crezut – probabil chiar şi tătarii au încercat doar aşa, la plezneală -, dar manevra cu fuga a mai mers o dată cu inteligenţii apărători ai Oradiei: sigură că tătarii au renunţat să mai cucerească fortăreaţa şi au plecat, garnizoana a ieşit seara şi s-a risipit prin casele rămase în picioare. Se pare că de atunci datează cunoscuta expresie ungurească „mâncat bine, beut bine, dimineaţă trezit mort”.
Citeşte mai departe…

Deschide uşa, creştine:
Marea invazie tătară din 1241 în ţările române

Julius Constantinescu

Batu-hanÎn anul 1227, Gingis-han, fondatorul Imperiului mongol şi iniţiatorul singurului program de planning familial din China încununat vreodată de succes („unul, maximum doi copii, apoi le ucidem părinţii”), face o mare bucurie omenirii şi crapă subit. Imperiul îi revine fiului său Ogodai, iar provinciile tânărului imperiu sunt împărţite între ceilalţi fii sau moştenitorii acestora. Partea de vest, ce se întindea până la Carpaţi şi îngloba şi ţările locuite de români, mai puţin Transilvania, îi revine lui Batu (foto), nepot al lui Gingis-han. Batu va deveni primul han al Hoardei de Aur, stat fondat pe ruinele fostului imperiu al cumanilor – ruine la propriu, mongolii nu erau prea pricepuţi la figuri de stil.

Ruşii, lăsaţi fără ceasuri şi paltoane

Preluarea moştenirii de la bunicul ridica însă o mică problemă de natură juridică: teritoriile respective nu aparţineau de fapt mongolilor – ele fuseseră prădate şi apoi părăsite de tătari în urmă cu mai bine de 10 ani. Mongolii nu erau însă oamenii care să se împiedice în proceduri birocratice: în fruntea a 150.000 de topografi pricepuţi, Batu-han şi Subotai cartografiază metodic stepele din nordul Mării Negre, expropriind prin decesul proprietarilor terenurile din calea sa. În 1240, după cucerirea Kievului, Batu-han mai avea de atins doar două obiective: ocuparea Moldovei şi a Ţării Româneşti şi pedepsirea regelui ungar Bela al IV-lea – care făcuse prostia să-i primească pe cumanii refugiaţi din calea tătarilor, deşi o solie mongolă bine-intenţionată îl prevenise că nu e bine ce face. Citeşte mai departe…

O mie și una de povești despre modă
Cine a inventat bentița

Julius Constantinescu

Despre puține obiecte vestimentare se știe cu atâta precizie când și unde au apărut ca despre banala bentiță. Am aflat şi eu cu surprindere citind „Istoria arabilor” a lui Hitti – până atunci, vă spun sincer, credeam că a fost inventată de vikingi, să nu le intre părul în ochi când crapă ţeste cu toporişca.

Ei bine, bentița vine de la Bagdad, din vremea califului Harun al-Rashid și a celor „O mie și una de nopți”. Când, fac o paranteză, nu se trăia chiar ca-n povești, în sensul că oamenii mâncau de regulă din castroane de lut, nu din tipsii de aur, curmalii nu creșteau din doi în doi metri, iar lumea se deplasa tot pe cămile și măgari, nicidecum pe covoare zburătoare. Mă rog, existau totuşi şi unele lucruri pozitive pe vremea aia – de pildă, arheologii susţin că nu s-a găsit nici o dovadă că pe marginea drumului zăceau sticle cu duhuri care te puneau să dezlegi ghicitori stupide (vă dați seama că a trebuit să citesc 500 de pagini ca să aflu toate astea?!)
Citeşte mai departe…

Tătarii: de la războinicii lui Gingis-han la paşnicii locuitori de azi ai Dobrogei

Julius Constantinescu

 

Cu toţii îi cunoaştem astăzi pe tătari ca simpaticii şi blajinii locuitori răspândiţi prin toată Dobrogea, numai buni de dat ca exemplu de convieţuire paşnică ungurilor perfizi din Harghita şi Covasna, care nu vor să-ţi dea o pâine dacă li te adresezi în româneşte. Eu însumi pot depune mărturie despre blândeţea acestor concetăţeni ai noştri, acum câţiva ani petrecând la 2 Mai un Revelion memorabil alături de vreo douăzeci de tătari contemporani; în afară că şi-au incendiat propria dubiţă şi erau cât pe ce să-mi dea foc la Peugeot, au petrecut în linişte, gazda întrebând, din când în când, mai mult din politeţe: „Metin, sigur aţi stins focul din magazie?”

 

De altfel, chiar aici, pe Daily Cotcodac, avem trei frumoase reprezentate ale comunităţii tătăreşti, Rushenne, Leyla şi Yildiz, aşa că voi începe perfid ca un tătar acest lung şi plicticos text de istorie:

Rushenne 2

 

Şi acum, că v-am captat interesul pentru istoria tătarilor, putem trece la imperiul lui Gingis-han. Să vedem, deci, cum au ajuns mongolii prin părţile noastre şi cum decurgea un chef obişnuit cu tătari la 2 Mai, cu 800 de ani înaintea Revelionul mai sus pomenit. Citeşte mai departe…