Cum se lupta în comunism împotriva păduchilor

Julius

 

Unul dintre momentele cele mai delicate ale copilăriei noastre, a celor care am crescut pe vremea comunismului, era epidemia de păduchi din școală. Asta se întâmplă în fiecare an, fiindcă venirea păduchilor era la fel de inevitabilă ca inspecția – deși, e drept, ceva mai puțin neplăcută.

 

Pe vremea aia, cel mai răspândit tratament anti-păduchi era tunsul chilug. Era ieftin, eficace și, mai ales, nu trebuia să-l cauți la magazin – cine a prins vremurile alea știe ce zic. Marea problemă a acestui tratament era însă aceea că toată lumea afla că ai avut păduchi, fiindcă tunsul zero n-a fost niciodată la mare modă printre copiii de școală. Or, mai stânjenitor decât să apari tuns zero la școală nu era practic nimic, în afara cazului în care te tundea mă-ta castron și vreo trei săptămâni arătai ca Mireille Mathieu. Însă și mai rău era că, nefiind încă sigur că a scăpat complet de păduchi, nu se mai juca nimeni cu tine, iar la fotbal nu te lăsau nici măcar să stai în poartă. Desigur, tocilarii și Vasile Manu erau mai puțin afectați de asta, fiindcă oricum cu ei nu se juca nimeni niciodată.

 

Cel de-al doilea remediu, care scăpa familia de rușinea de a afla lumea că aveți păduchi, era gazul lampant. Citeşte mai departe…

Cum s-au făcut sibienii frate cu turcul ca să-i bată pe unguri

Julius Constantinescu

 

În secolul XVII, Transilvania era foarte departe de imaginile bucolice de pe cărțile de cruce cu unguroaice rumene în obraji trecând prin vie cu cobilița în spinare și grofi pântecoși împilându-i pe sărmanii iobagi români. Prăbușirea regatului ungar după Mohach și transformarea sa în pașalâc turcesc, precum și disoluția autorității principelui făcuseră din Transilvania  câmpul de bătaie al câtorva puternice familii nobiliare. Lupta pentru putere dintre aceste familii era dublată de animozitățile dintre marea nobilime maghiară, micii nobili și secui, în care se amestecau de-acum, cu mare plăcere, și turcii.

 

Imparțiali ca tot românul, sașii încercau să se țină departe de toate astea. Constituiți în Liga celor 7 orașe, Siebenburgen, politica lor era să nu conteste autoritatea principelui – deși o armată puternică la porțile orașului îi făcea întotdeauna mai flexibili și mai dispuși la dialog. Definitorie pentru politica generală a sașilor este poziția Sighișoarei în timpul războiului civil dintre principele Barcsai și Gheorghe Rakoczy, când sfatul cetății a decis, cu o înțelepciune care ar fi putut stârni invidia chiar și unui boier valah : ”Să se țină cu cel ce va birui”. Nu același noroc l-au avut însă și sibienii, și vom vedea imediat de ce.
Citeşte mai departe…

Unde sunt virușii de altădată?

Julius Constantinescu

 

La fel ca poezia, fotbalul sau chiar bărbații înainte de căsătorie, și virușii au avut perioada lor romantică. Nu erau ahtiați după bani, ca acum (bine, nici nu prea aveau ce să-ți fure din calculator, cel mult parola de la hotmail), tot ce-i interesa era sufletul – și, într-adevăr, pe ăsta nu se lăsau până nu ți-l făceau zdrențe. Pentru cei care n-au prins anii 90, să spunem că pe vremea aia nu existau troieni, malware, spyware și alte instrumente prin care hackerii să încerce să te prade; cum vă spuneam, era o perioadă romantică, în care lucrurile se făceau doar din pură răutate.

 

Primul virus pe care mi-l amintesc era foarte haios, am râs cu lacrimi când l-am văzut – am râs cu lacrimi fiindcă l-am văzut la un coleg, nu la mine (el n-a râs, probabil nu prea avea simțul umorului). Citeşte mai departe…

Scurtă istorie a meselor în familie

Julius Constantinescu

 

În zorii umanității, când nu existau nici familie, nici proprietate privată și femeile și bunurile erau la comun, exact ca-n comunismul imaginat de Marx, toată lumea mânca la grămadă și în același timp. Motivul era destul de simplu: dacă nu mâncai împreună cu ceilalți, nu mai prindeai nimic – nu-ți păstra nimeni o bucățică de mamut în frigider, cu numele tău pe ea. Nu suntem foarte siguri cum decurgea o astfel de masă comună în peșteră, dar probabil că cel mai adesea mărimea și calitatea porțiilor se stabilea cu parul. Era, deci, ceva complet necivilizat. Abia când prima femeie din grotă i-a spus pentru prima oară bărbatului de lângă ea: ”Măcar pune cuțitul ăla de silex în chiuvetă, dacă tot nu-l speli!”, zorii civilizației erau pe cale să mijească. Și tot atunci, odată cu aceste cuvinte, a apărut și bucuria meselor în familie.
Citeşte mai departe…

Cum i-a salvat cetatea transilvăneană a Ciceului viața domnitorului moldovean Petru Rareș

Julius Constantinescu

 

În cei unsprezece ani de domnie scurși până în 1538, Petru Rareș reușise o performanță greu de atins chiar și pentru un moldovean contemporan: aproape toți vecinii îl urau din rărunchi. Polonezii îl voiau mort, valahii îl voiau mort, turcii și tătarii îl voiau și ei mort; în condițiile astea, principele Transilvaniei, care l-ar fi prins viu, era practic singurul vecin cu care putem spune că se înțelegea mai bine.

 

 
Citeşte mai departe…

Cetatea care n-a fost cucerită niciodată

Ina Gabriela Funețan
Julius Constantinescu

 

Cei mai mulți dintre voi ați vizitat cel puțin o cetate. Măcar una mică, o cetățuie, un zid emoționant din cinci bolovani. Poate ați avut ghid sau poate ați întâlnit printre ruine un cioban care v-a zis umflându-și pieptul: “Asta o fost cândva o cetate mândră! N-o fost cucerită niciodată!” Dacă obișnuiți să vizitați ruine, ați întâlnit o grămadă de asemenea glorioase pietre.

 

În cele ce urmează o să vedem însă o cetate care chiar nu a fost cucerită niciodată – Cetatea Finiș sau Belovard. O găsiți în Finiș, Bihor, cum ieșiți din Beiuș pe stânga, străbateți Finișul până-n capăt, apoi țineți drumul până-ntr-o poiană unde vă desfaceți o bere și admirați peisajul. Cetatea e acum deasupra capetelor voastre, pe vârful unui deal accesibil doar vizitatorilor fără burtă.
Citeşte mai departe…

Cum au rezistat ardelenii în fața invadatorilor de tot felul

Julius

 

Acum un an, Bitdefender lansa aplicația de mobil Drumul Cetăților, un instrument foarte util celor care călătoresc şi îşi doresc să mai vadă pe drum şi altceva decât Taverna Sârbului sau Pescăria lui Matei. Mai exact, Dumul Cetăților vă arată cât de aproape vă aflați de monumentele istorice importante din România, de la dave (aşezări dacice care aveau de regulă în denumire terminația “dava” – mai puțin Tricodava, din asta chiar n-a mai rămas nimic) şi biserici fortificate, până la cetăți medievale şi castele. În urmă cu nişte ani, mi-ar fi prins tare bine o astfel de aplicație în Irlanda – înarmat doar cu o hartă, am bâjbâit pe coclauri şi am greşit de nenumărate ori drumul. Încă şi mai utilă le-ar fi fost aplicația unor jefuitori serioşi precum vikingii sau tătarii, mari amatori să-şi dea check-in din toate cetățile aflate în drumul lor. N-a fost să fie, s-a lansat prea târziu pentru ei.
Citeşte mai departe…

#rezist 1285: Cum au rămas mongolii fără cai în Transilvania

Julius Constantinescu

 

În secolul XIII, omenirea a cunoscut una dintre cele mai cumplite plăgi din istorie: mongolii. Plecați din stepele Asiei Centrale, acești călăreți teribili au măturat totul în calea lor și, în mai puțin de două decenii, cuceriseră deja China, Kara-Kitai, Imperiul Horezmian, Afganistanul, Corasanul și Persia. După o primă incursiune în Caucaz și stepele din nordul Mării Negre, încheiată pe Nipru în 1223, mongolii ajung la concluzia că regiunea are un mare potențial de jaf și revin în 1241, când introduc pentru prima oară iluminatul nocturn și prin părțile noastre.

 

Bucuroși de oaspeți, gospodari dumneavoastră?
mongol-warriors
Marea invazie mongolă din 1241-1242 din Europa se oprește, din fericire pentru restul lumii, în Ungaria. Desigur, nu datoriei vitejiei maghiarilor – oastea regelui Bela IV este măcelărită minuțios de mongoli la Mohi -, ci printr-o întâmplare fericită: marele han Ogodai crapă în urma unei beții cumplite, iar Batu-han face cale-ntoarsă pentru a participa la alegerea noului conducător. Să notăm, înainte de a trece mai departe, că moartea marelui Ogodai nu era ceva nemaivăzut la mongoli, care obișnuiau să bea până cădeau morți sub masă – morți la propriu, mongolii nu erau foarte iscusiți la figuri de stil.
Citeşte mai departe…

De ambele maluri ale Iordanului (1):
Criza autoostaticilor

Julius Constantinescu

 

Am petrecut acum doi ani o vacanţă de neuitat în Iordania împreună cu deputatul cultural şi în acelaşi timp prietenul meu Ovidiu Raeţchi. De neuitat mai ales pentru el, căci la capătul călătoriei noastre prin deşertul Iordaniei s-a întors acasă cu un suvenir ce-i va aduce aminte toată viaţa de această aventură: actuala doamnă Raeţchi. Dar asta e altă poveste, mai avem până acolo.

 

În Iordania am intrat terestru, din Israel, trecând Iordanul în sens invers decât îl trecuse poporul ales la finele celor 40 de ani în care a rătăcit prin deşert. La capătul evreiesc al istoricului pod Allenby am intrat într-o mică baracă ce servea drept punct vamal. Aici, fiii lui Israel ne-au uşurat fără multă vorbă de 65 de dolari americani, reprezentând “taxa de pod”. Am obiectat, arătându-le că nu e kosher să jecmănească nişte sărmani pelerini creştini la locurile sfinte, dar cinstiţii vameşi din Iudeea ne-au asigurat că totul se plăteşte la ieşirea din ţara lor şi că nu vom mai avea nimic de achitat dincolo. Apoi ne-au făcut uşurel vânt pe uşă-afară. Ne-am trezit într-un soare ucigător, fără nici un adăpost Citeşte mai departe…