Cum i-a salvat cetatea transilvăneană a Ciceului viața domnitorului moldovean Petru Rareș

Julius Constantinescu

 

În cei unsprezece ani de domnie scurși până în 1538, Petru Rareș reușise o performanță greu de atins chiar și pentru un moldovean contemporan: aproape toți vecinii îl urau din rărunchi. Polonezii îl voiau mort, valahii îl voiau mort, turcii și tătarii îl voiau și ei mort; în condițiile astea, principele Transilvaniei, care l-ar fi prins viu, era practic singurul vecin cu care putem spune că se înțelegea mai bine.

 

 
Citeşte mai departe…

Cetatea care n-a fost cucerită niciodată

Ina Gabriela Funețan
Julius Constantinescu

 

Cei mai mulți dintre voi ați vizitat cel puțin o cetate. Măcar una mică, o cetățuie, un zid emoționant din cinci bolovani. Poate ați avut ghid sau poate ați întâlnit printre ruine un cioban care v-a zis umflându-și pieptul: “Asta o fost cândva o cetate mândră! N-o fost cucerită niciodată!” Dacă obișnuiți să vizitați ruine, ați întâlnit o grămadă de asemenea glorioase pietre.

 

În cele ce urmează o să vedem însă o cetate care chiar nu a fost cucerită niciodată – Cetatea Finiș sau Belovard. O găsiți în Finiș, Bihor, cum ieșiți din Beiuș pe stânga, străbateți Finișul până-n capăt, apoi țineți drumul până-ntr-o poiană unde vă desfaceți o bere și admirați peisajul. Cetatea e acum deasupra capetelor voastre, pe vârful unui deal accesibil doar vizitatorilor fără burtă.
Citeşte mai departe…

Cum au rezistat ardelenii în fața invadatorilor de tot felul

Julius

 

Acum un an, Bitdefender lansa aplicația de mobil Drumul Cetăților, un instrument foarte util celor care călătoresc şi îşi doresc să mai vadă pe drum şi altceva decât Taverna Sârbului sau Pescăria lui Matei. Mai exact, Dumul Cetăților vă arată cât de aproape vă aflați de monumentele istorice importante din România, de la dave (aşezări dacice care aveau de regulă în denumire terminația “dava” – mai puțin Tricodava, din asta chiar n-a mai rămas nimic) şi biserici fortificate, până la cetăți medievale şi castele. În urmă cu nişte ani, mi-ar fi prins tare bine o astfel de aplicație în Irlanda – înarmat doar cu o hartă, am bâjbâit pe coclauri şi am greşit de nenumărate ori drumul. Încă şi mai utilă le-ar fi fost aplicația unor jefuitori serioşi precum vikingii sau tătarii, mari amatori să-şi dea check-in din toate cetățile aflate în drumul lor. N-a fost să fie, s-a lansat prea târziu pentru ei.
Citeşte mai departe…

#rezist 1285: Cum au rămas mongolii fără cai în Transilvania

Julius Constantinescu

 

În secolul XIII, omenirea a cunoscut una dintre cele mai cumplite plăgi din istorie: mongolii. Plecați din stepele Asiei Centrale, acești călăreți teribili au măturat totul în calea lor și, în mai puțin de două decenii, cuceriseră deja China, Kara-Kitai, Imperiul Horezmian, Afganistanul, Corasanul și Persia. După o primă incursiune în Caucaz și stepele din nordul Mării Negre, încheiată pe Nipru în 1223, mongolii ajung la concluzia că regiunea are un mare potențial de jaf și revin în 1241, când introduc pentru prima oară iluminatul nocturn și prin părțile noastre.

 

Bucuroși de oaspeți, gospodari dumneavoastră?
mongol-warriors
Marea invazie mongolă din 1241-1242 din Europa se oprește, din fericire pentru restul lumii, în Ungaria. Desigur, nu datoriei vitejiei maghiarilor – oastea regelui Bela IV este măcelărită minuțios de mongoli la Mohi -, ci printr-o întâmplare fericită: marele han Ogodai crapă în urma unei beții cumplite, iar Batu-han face cale-ntoarsă pentru a participa la alegerea noului conducător. Să notăm, înainte de a trece mai departe, că moartea marelui Ogodai nu era ceva nemaivăzut la mongoli, care obișnuiau să bea până cădeau morți sub masă – morți la propriu, mongolii nu erau foarte iscusiți la figuri de stil.
Citeşte mai departe…

De ambele maluri ale Iordanului (1):
Criza autoostaticilor

Julius Constantinescu

 

Am petrecut acum doi ani o vacanţă de neuitat în Iordania împreună cu deputatul cultural şi în acelaşi timp prietenul meu Ovidiu Raeţchi. De neuitat mai ales pentru el, căci la capătul călătoriei noastre prin deşertul Iordaniei s-a întors acasă cu un suvenir ce-i va aduce aminte toată viaţa de această aventură: actuala doamnă Raeţchi. Dar asta e altă poveste, mai avem până acolo.

 

În Iordania am intrat terestru, din Israel, trecând Iordanul în sens invers decât îl trecuse poporul ales la finele celor 40 de ani în care a rătăcit prin deşert. La capătul evreiesc al istoricului pod Allenby am intrat într-o mică baracă ce servea drept punct vamal. Aici, fiii lui Israel ne-au uşurat fără multă vorbă de 65 de dolari americani, reprezentând “taxa de pod”. Am obiectat, arătându-le că nu e kosher să jecmănească nişte sărmani pelerini creştini la locurile sfinte, dar cinstiţii vameşi din Iudeea ne-au asigurat că totul se plăteşte la ieşirea din ţara lor şi că nu vom mai avea nimic de achitat dincolo. Apoi ne-au făcut uşurel vânt pe uşă-afară. Ne-am trezit într-un soare ucigător, fără nici un adăpost Citeşte mai departe…