Unde sunt virușii de altădată?

Julius Constantinescu

 

La fel ca poezia, fotbalul sau chiar bărbații înainte de căsătorie, și virușii au avut perioada lor romantică. Nu erau ahtiați după bani, ca acum (bine, nici nu prea aveau ce să-ți fure din calculator, cel mult parola de la hotmail), tot ce-i interesa era sufletul – și, într-adevăr, pe ăsta nu se lăsau până nu ți-l făceau zdrențe. Pentru cei care n-au prins anii 90, să spunem că pe vremea aia nu existau troieni, malware, spyware și alte instrumente prin care hackerii să încerce să te prade; cum vă spuneam, era o perioadă romantică, în care lucrurile se făceau doar din pură răutate.

 

Primul virus pe care mi-l amintesc era foarte haios, am râs cu lacrimi când l-am văzut – am râs cu lacrimi fiindcă l-am văzut la un coleg, nu la mine (el n-a râs, probabil nu prea avea simțul umorului). Citeşte mai departe…

Scurtă istorie a meselor în familie

Julius Constantinescu

 

În zorii umanității, când nu existau nici familie, nici proprietate privată și femeile și bunurile erau la comun, exact ca-n comunismul imaginat de Marx, toată lumea mânca la grămadă și în același timp. Motivul era destul de simplu: dacă nu mâncai împreună cu ceilalți, nu mai prindeai nimic – nu-ți păstra nimeni o bucățică de mamut în frigider, cu numele tău pe ea. Nu suntem foarte siguri cum decurgea o astfel de masă comună în peșteră, dar probabil că cel mai adesea mărimea și calitatea porțiilor se stabilea cu parul. Era, deci, ceva complet necivilizat. Abia când prima femeie din grotă i-a spus pentru prima oară bărbatului de lângă ea: ”Măcar pune cuțitul ăla de silex în chiuvetă, dacă tot nu-l speli!”, zorii civilizației erau pe cale să mijească. Și tot atunci, odată cu aceste cuvinte, a apărut și bucuria meselor în familie.
Citeşte mai departe…

Cum i-a salvat cetatea transilvăneană a Ciceului viața domnitorului moldovean Petru Rareș

Julius Constantinescu

 

În cei unsprezece ani de domnie scurși până în 1538, Petru Rareș reușise o performanță greu de atins chiar și pentru un moldovean contemporan: aproape toți vecinii îl urau din rărunchi. Polonezii îl voiau mort, valahii îl voiau mort, turcii și tătarii îl voiau și ei mort; în condițiile astea, principele Transilvaniei, care l-ar fi prins viu, era practic singurul vecin cu care putem spune că se înțelegea mai bine.

 

 
Citeşte mai departe…

Cum au rezistat ardelenii în fața invadatorilor de tot felul

Julius

 

Acum un an, Bitdefender lansa aplicația de mobil Drumul Cetăților, un instrument foarte util celor care călătoresc şi îşi doresc să mai vadă pe drum şi altceva decât Taverna Sârbului sau Pescăria lui Matei. Mai exact, Dumul Cetăților vă arată cât de aproape vă aflați de monumentele istorice importante din România, de la dave (aşezări dacice care aveau de regulă în denumire terminația “dava” – mai puțin Tricodava, din asta chiar n-a mai rămas nimic) şi biserici fortificate, până la cetăți medievale şi castele. În urmă cu nişte ani, mi-ar fi prins tare bine o astfel de aplicație în Irlanda – înarmat doar cu o hartă, am bâjbâit pe coclauri şi am greşit de nenumărate ori drumul. Încă şi mai utilă le-ar fi fost aplicația unor jefuitori serioşi precum vikingii sau tătarii, mari amatori să-şi dea check-in din toate cetățile aflate în drumul lor. N-a fost să fie, s-a lansat prea târziu pentru ei.
Citeşte mai departe…

#rezist 1285: Cum au rămas mongolii fără cai în Transilvania

Julius Constantinescu

 

În secolul XIII, omenirea a cunoscut una dintre cele mai cumplite plăgi din istorie: mongolii. Plecați din stepele Asiei Centrale, acești călăreți teribili au măturat totul în calea lor și, în mai puțin de două decenii, cuceriseră deja China, Kara-Kitai, Imperiul Horezmian, Afganistanul, Corasanul și Persia. După o primă incursiune în Caucaz și stepele din nordul Mării Negre, încheiată pe Nipru în 1223, mongolii ajung la concluzia că regiunea are un mare potențial de jaf și revin în 1241, când introduc pentru prima oară iluminatul nocturn și prin părțile noastre.

 

Bucuroși de oaspeți, gospodari dumneavoastră?
mongol-warriors
Marea invazie mongolă din 1241-1242 din Europa se oprește, din fericire pentru restul lumii, în Ungaria. Desigur, nu datoriei vitejiei maghiarilor – oastea regelui Bela IV este măcelărită minuțios de mongoli la Mohi -, ci printr-o întâmplare fericită: marele han Ogodai crapă în urma unei beții cumplite, iar Batu-han face cale-ntoarsă pentru a participa la alegerea noului conducător. Să notăm, înainte de a trece mai departe, că moartea marelui Ogodai nu era ceva nemaivăzut la mongoli, care obișnuiau să bea până cădeau morți sub masă – morți la propriu, mongolii nu erau foarte iscusiți la figuri de stil.
Citeşte mai departe…

De ambele maluri ale Iordanului (1):
Criza autoostaticilor

Julius Constantinescu

 

Am petrecut acum doi ani o vacanţă de neuitat în Iordania împreună cu deputatul cultural şi în acelaşi timp prietenul meu Ovidiu Raeţchi. De neuitat mai ales pentru el, căci la capătul călătoriei noastre prin deşertul Iordaniei s-a întors acasă cu un suvenir ce-i va aduce aminte toată viaţa de această aventură: actuala doamnă Raeţchi. Dar asta e altă poveste, mai avem până acolo.

 

În Iordania am intrat terestru, din Israel, trecând Iordanul în sens invers decât îl trecuse poporul ales la finele celor 40 de ani în care a rătăcit prin deşert. La capătul evreiesc al istoricului pod Allenby am intrat într-o mică baracă ce servea drept punct vamal. Aici, fiii lui Israel ne-au uşurat fără multă vorbă de 65 de dolari americani, reprezentând “taxa de pod”. Am obiectat, arătându-le că nu e kosher să jecmănească nişte sărmani pelerini creştini la locurile sfinte, dar cinstiţii vameşi din Iudeea ne-au asigurat că totul se plăteşte la ieşirea din ţara lor şi că nu vom mai avea nimic de achitat dincolo. Apoi ne-au făcut uşurel vânt pe uşă-afară. Ne-am trezit într-un soare ucigător, fără nici un adăpost Citeşte mai departe…

Politică şi sticloanţe – ce beau românii, în funcţie de partidul pe care l-au votat

 

Julius Constantinescu

 

  1. PSD

Electorat preponderent rural sau urban la prima generaţie, consumă în general ţuică sau rachiu – băuturi româneşti, făcute în gospodărie. Evită băuturile strãine, dubioase, preferând zeama românească de pufoaică în locul whisky-urilor cu care străinii aflaţi în slujba lui Soros vor să ne otrăvească. O caracteristică definitorie a băutorilor votanţi de PSD este aceea că nu par deloc deranjaţi de faptul că birtaşul e hoţ şi le îndoaie fără ruşine băutura.

 

  1. PNL

Sunt băutori de bere. Ca orice băutori profesionişti de bere, sunt zgomotoşi, lăudăroşi şi spun o mulţime de prostii la băutură. De asemenea, exact când e nevoie mai mare, nu prea au erecţie.

 

  1. USR

Nu citesc niciodată eticheta, tot ce contează pentru ei e ca băutura să fie cool. Se machesc cu jagermeister, absint, Grolsch, Aperol Spritz sau vin la pahar. Citeşte mai departe…

Top 8 sendvişuri din vremea comunismului

Julius Constantinescu

 

– Cu ce eeee?
– Cu ce-a găsit mamaaaaa!

 

Dacă aţi copilărit în anii ‘80, probabil vi s-a întâmplat nu o dată ca părinţii să vă trimită la şcoală cu două căni de ceai în stomac (sau cu două căni de salam de Sibiu, cum spunea un banc celebru la vremea aia) şi un şendviş anemic în ghiozdan. Cu ce era sendvişul ăla? Cu ce se găsea – adesea, deci, cu mai nimic. Am încercat să-mi amintesc care au fost cele mai comune sendvişuri ale copilăriei mele, survenită într-o mică perioadă de dificultăți în sectorul aprovizionării – dar care, învăţam la şcoală, avea să fie curând depăşită, atunci când vom păşi cu toţii în comunism. Din fericire, am depăşit-o puţin mai repede decât preconiza Ceauşescu, în 1989, că nu ştiu cât mai rezistam să mărşăluim triumfători spre comunism cu burta lipită de spate.

 

Iată, deci, un mic top al sendvişurilor din anii ‘80 – subiectiv, desigur, căci el reflectă ce nu se găsea la Beiuş, nu ce nu se găsea la voi.

 

1. Sendvişul cu frigănele
Nu era un sendviş propriu-zis, ci pur şi simplu două felii de pâine tăvălite prin ou şi prăjite în ulei între care se punea un strat de zahăr. A fost cel mai comun sendviş al anilor ‘80, fiindcă nişte pâine veche, două ouă şi un pic de lapte se mai găseau. Sendvişul cu frigănele era un fel de tanc T-34 al senvişurilor: nu prea grozav, dar ieftin şi uşor de produs. E drept că n-am câștigat cu el războiul rece, dar măcar i-am supraviețuit.
Citeşte mai departe…

Flegma tăcută a Universului

Julius Constantinescu

 

Chiar la intrarea în piaţa Moghioroş, un bărbat cu faţa lipsită de orice culoare şade în spatele tarabei sale şi priveşte plictisit în gol. E înalt, aproape gras şi se distinge de ceilalţi precupeţi fiindcă pe cap poartă o pălărie conică de paie, după model vietnamez. Oferă spre vânzare în principal struguri; două grămăjoare, una de pere, cealaltă de prune, completează oferta nu prea bogată a micului comerciant româno-vietnamez.

 

O doamnă între două vârste alege câţiva ciorchini de strugure, punându-i într-o pungă de plastic. Activitatea femeii îl irită vizibil pe vânzătorul de struguri, care crede că alegerea fructelor denotă meschinărie din partea clientului.

 

– Ce, doamnă, strugurii mai mici nu vă place?, aruncă ironic.

 

Nu reuşeşte însă să rămână într-un registru ironic, simte că fierbe.

 

– Ia, hai, se răţoieşte, lăsând fasoanele deoparte, puneţi şi din ăştia mici!

 

Şi-i smulge femeii plasa din mână, îndesând înăuntru şi struguri mai mici, apoi o trânteşte pufnind pe cântar, zdrobind fără discriminare şi strugurii mai mici, şi pe cei mari, râvniţi de clienţi.
Citeşte mai departe…

6 mituri tâmpite despre diete

Julius Constantinescu

 

În urmă cu ceva vreme m-am hotărât să țin dietă pentru o perioadă. Nimic complicat – mi-am propus doar să mănânc ceva mai puțin, să mă abțin cât pot de la dulciuri și să fac mai multă mișcare. Probabil totul ar fi decurs cât se poate de normal, dacă nu aș fi făcut o greșeală fatală: le-am dezvăluit și altora intenția de a ține o dietă.

 

Spre marea mea surprindere, absolut toți prietenii și cunoștințele mele s-au dovedit a fi specialiști în diete. Habar n-aveam, de pildă, că un tip trecut de o sută cincizeci de kilograme poate ști atât de multe despre nutriție, dar probabil că vechea credință a antropofagilor potrivit căreia un războinic dobândește cunoștințele inamicului consumat este adevărată – la câte știa despre diete, amicul meu înfulecase cel puțin patru, cinci nutriționiști.
Citeşte mai departe…

Comentarii Recente

  • Păi, Şerbane, intră şi tu de mai multe ori pe an şi se multiplică alea cinci articole. Chiar mă întrebam cine e...
  • Iateuită-iateuită!! Mai existați! Mmm… m-am uitat și în urmă: sunt vreo 5 articole aparute de acu’...
  • Nu contează, e mascota Daily Cotcodac.
  • Practic, ce intrebare as avea si eu la acest text minunat. Chiar intelege cineva ce zice TZica?
  • Doua articole in luna august, hmm, ne rasfeti! 🙂