Cum s-au făcut sibienii frate cu turcul ca să-i bată pe unguri

Julius Constantinescu

 

În secolul XVII, Transilvania era foarte departe de imaginile bucolice de pe cărțile de cruce cu unguroaice rumene în obraji trecând prin vie cu cobilița în spinare și grofi pântecoși împilându-i pe sărmanii iobagi români. Prăbușirea regatului ungar după Mohach și transformarea sa în pașalâc turcesc, precum și disoluția autorității principelui făcuseră din Transilvania  câmpul de bătaie al câtorva puternice familii nobiliare. Lupta pentru putere dintre aceste familii era dublată de animozitățile dintre marea nobilime maghiară, micii nobili și secui, în care se amestecau de-acum, cu mare plăcere, și turcii.

 

Imparțiali ca tot românul, sașii încercau să se țină departe de toate astea. Constituiți în Liga celor 7 orașe, Siebenburgen, politica lor era să nu conteste autoritatea principelui – deși o armată puternică la porțile orașului îi făcea întotdeauna mai flexibili și mai dispuși la dialog. Definitorie pentru politica generală a sașilor este poziția Sighișoarei în timpul războiului civil dintre principele Barcsai și Gheorghe Rakoczy, când sfatul cetății a decis, cu o înțelepciune care ar fi putut stârni invidia chiar și unui boier valah : ”Să se țină cu cel ce va birui”. Nu același noroc l-au avut însă și sibienii, și vom vedea imediat de ce.
Citeşte mai departe…

Unde sunt virușii de altădată?

Julius Constantinescu

 

La fel ca poezia, fotbalul sau chiar bărbații înainte de căsătorie, și virușii au avut perioada lor romantică. Nu erau ahtiați după bani, ca acum (bine, nici nu prea aveau ce să-ți fure din calculator, cel mult parola de la hotmail), tot ce-i interesa era sufletul – și, într-adevăr, pe ăsta nu se lăsau până nu ți-l făceau zdrențe. Pentru cei care n-au prins anii 90, să spunem că pe vremea aia nu existau troieni, malware, spyware și alte instrumente prin care hackerii să încerce să te prade; cum vă spuneam, era o perioadă romantică, în care lucrurile se făceau doar din pură răutate.

 

Primul virus pe care mi-l amintesc era foarte haios, am râs cu lacrimi când l-am văzut – am râs cu lacrimi fiindcă l-am văzut la un coleg, nu la mine (el n-a râs, probabil nu prea avea simțul umorului). Citeşte mai departe…

Scurtă istorie a meselor în familie

Julius Constantinescu

 

În zorii umanității, când nu existau nici familie, nici proprietate privată și femeile și bunurile erau la comun, exact ca-n comunismul imaginat de Marx, toată lumea mânca la grămadă și în același timp. Motivul era destul de simplu: dacă nu mâncai împreună cu ceilalți, nu mai prindeai nimic – nu-ți păstra nimeni o bucățică de mamut în frigider, cu numele tău pe ea. Nu suntem foarte siguri cum decurgea o astfel de masă comună în peșteră, dar probabil că cel mai adesea mărimea și calitatea porțiilor se stabilea cu parul. Era, deci, ceva complet necivilizat. Abia când prima femeie din grotă i-a spus pentru prima oară bărbatului de lângă ea: ”Măcar pune cuțitul ăla de silex în chiuvetă, dacă tot nu-l speli!”, zorii civilizației erau pe cale să mijească. Și tot atunci, odată cu aceste cuvinte, a apărut și bucuria meselor în familie.
Citeşte mai departe…

Cetatea care n-a fost cucerită niciodată

Ina Gabriela Funețan
Julius Constantinescu

 

Cei mai mulți dintre voi ați vizitat cel puțin o cetate. Măcar una mică, o cetățuie, un zid emoționant din cinci bolovani. Poate ați avut ghid sau poate ați întâlnit printre ruine un cioban care v-a zis umflându-și pieptul: “Asta o fost cândva o cetate mândră! N-o fost cucerită niciodată!” Dacă obișnuiți să vizitați ruine, ați întâlnit o grămadă de asemenea glorioase pietre.

 

În cele ce urmează o să vedem însă o cetate care chiar nu a fost cucerită niciodată – Cetatea Finiș sau Belovard. O găsiți în Finiș, Bihor, cum ieșiți din Beiuș pe stânga, străbateți Finișul până-n capăt, apoi țineți drumul până-ntr-o poiană unde vă desfaceți o bere și admirați peisajul. Cetatea e acum deasupra capetelor voastre, pe vârful unui deal accesibil doar vizitatorilor fără burtă.
Citeşte mai departe…

Cum au rezistat ardelenii în fața invadatorilor de tot felul

Julius

 

Acum un an, Bitdefender lansa aplicația de mobil Drumul Cetăților, un instrument foarte util celor care călătoresc şi îşi doresc să mai vadă pe drum şi altceva decât Taverna Sârbului sau Pescăria lui Matei. Mai exact, Dumul Cetăților vă arată cât de aproape vă aflați de monumentele istorice importante din România, de la dave (aşezări dacice care aveau de regulă în denumire terminația “dava” – mai puțin Tricodava, din asta chiar n-a mai rămas nimic) şi biserici fortificate, până la cetăți medievale şi castele. În urmă cu nişte ani, mi-ar fi prins tare bine o astfel de aplicație în Irlanda – înarmat doar cu o hartă, am bâjbâit pe coclauri şi am greşit de nenumărate ori drumul. Încă şi mai utilă le-ar fi fost aplicația unor jefuitori serioşi precum vikingii sau tătarii, mari amatori să-şi dea check-in din toate cetățile aflate în drumul lor. N-a fost să fie, s-a lansat prea târziu pentru ei.
Citeşte mai departe…

#rezist 1285: Cum au rămas mongolii fără cai în Transilvania

Julius Constantinescu

 

În secolul XIII, omenirea a cunoscut una dintre cele mai cumplite plăgi din istorie: mongolii. Plecați din stepele Asiei Centrale, acești călăreți teribili au măturat totul în calea lor și, în mai puțin de două decenii, cuceriseră deja China, Kara-Kitai, Imperiul Horezmian, Afganistanul, Corasanul și Persia. După o primă incursiune în Caucaz și stepele din nordul Mării Negre, încheiată pe Nipru în 1223, mongolii ajung la concluzia că regiunea are un mare potențial de jaf și revin în 1241, când introduc pentru prima oară iluminatul nocturn și prin părțile noastre.

 

Bucuroși de oaspeți, gospodari dumneavoastră?
mongol-warriors
Marea invazie mongolă din 1241-1242 din Europa se oprește, din fericire pentru restul lumii, în Ungaria. Desigur, nu datoriei vitejiei maghiarilor – oastea regelui Bela IV este măcelărită minuțios de mongoli la Mohi -, ci printr-o întâmplare fericită: marele han Ogodai crapă în urma unei beții cumplite, iar Batu-han face cale-ntoarsă pentru a participa la alegerea noului conducător. Să notăm, înainte de a trece mai departe, că moartea marelui Ogodai nu era ceva nemaivăzut la mongoli, care obișnuiau să bea până cădeau morți sub masă – morți la propriu, mongolii nu erau foarte iscusiți la figuri de stil.
Citeşte mai departe…

Politică şi sticloanţe – ce beau românii, în funcţie de partidul pe care l-au votat

 

Julius Constantinescu

 

  1. PSD

Electorat preponderent rural sau urban la prima generaţie, consumă în general ţuică sau rachiu – băuturi româneşti, făcute în gospodărie. Evită băuturile strãine, dubioase, preferând zeama românească de pufoaică în locul whisky-urilor cu care străinii aflaţi în slujba lui Soros vor să ne otrăvească. O caracteristică definitorie a băutorilor votanţi de PSD este aceea că nu par deloc deranjaţi de faptul că birtaşul e hoţ şi le îndoaie fără ruşine băutura.

 

  1. PNL

Sunt băutori de bere. Ca orice băutori profesionişti de bere, sunt zgomotoşi, lăudăroşi şi spun o mulţime de prostii la băutură. De asemenea, exact când e nevoie mai mare, nu prea au erecţie.

 

  1. USR

Nu citesc niciodată eticheta, tot ce contează pentru ei e ca băutura să fie cool. Se machesc cu jagermeister, absint, Grolsch, Aperol Spritz sau vin la pahar. Citeşte mai departe…

Prietenii maşinii tale în Europa

Julius

 

Există maşini care sunt mai mult decât o simplă realizare inginerească. Sunt maşini care transmit emoţie şi de care te îndrăgosteşti pe loc. Adesea primesc chiar şi un nume şi, cumva, de un moment dat încolo încep sã facă parte din familie. Proprietarii lor se strâng în cluburi, se împrietenesc unii cu alţii şi se adună duminicile în anumite locuri, admirându-şi bijuteriile şi făcându-şi unii altora complimente.

 

Aşa sunt, de pildă, proprietarii de VW Beetle, Trabant sau dubiţe care au fost la Woodstock.

 

Însă nici o maşinã nu apropie mai mult oamenii decât Peugeoutul. De când am o astfel de maşinã, am cunoscut o mulţime de oameni minunaţi, prietenoşi şi harnici, cunoscuţi altor proprietari de maşini sub numele de mecanici auto.

 

Citeşte mai departe…

Top 8 sendvişuri din vremea comunismului

Julius Constantinescu

 

– Cu ce eeee?
– Cu ce-a găsit mamaaaaa!

 

Dacă aţi copilărit în anii ‘80, probabil vi s-a întâmplat nu o dată ca părinţii să vă trimită la şcoală cu două căni de ceai în stomac (sau cu două căni de salam de Sibiu, cum spunea un banc celebru la vremea aia) şi un şendviş anemic în ghiozdan. Cu ce era sendvişul ăla? Cu ce se găsea – adesea, deci, cu mai nimic. Am încercat să-mi amintesc care au fost cele mai comune sendvişuri ale copilăriei mele, survenită într-o mică perioadă de dificultăți în sectorul aprovizionării – dar care, învăţam la şcoală, avea să fie curând depăşită, atunci când vom păşi cu toţii în comunism. Din fericire, am depăşit-o puţin mai repede decât preconiza Ceauşescu, în 1989, că nu ştiu cât mai rezistam să mărşăluim triumfători spre comunism cu burta lipită de spate.

 

Iată, deci, un mic top al sendvişurilor din anii ‘80 – subiectiv, desigur, căci el reflectă ce nu se găsea la Beiuş, nu ce nu se găsea la voi.

 

1. Sendvişul cu frigănele
Nu era un sendviş propriu-zis, ci pur şi simplu două felii de pâine tăvălite prin ou şi prăjite în ulei între care se punea un strat de zahăr. A fost cel mai comun sendviş al anilor ‘80, fiindcă nişte pâine veche, două ouă şi un pic de lapte se mai găseau. Sendvişul cu frigănele era un fel de tanc T-34 al senvişurilor: nu prea grozav, dar ieftin şi uşor de produs. E drept că n-am câștigat cu el războiul rece, dar măcar i-am supraviețuit.
Citeşte mai departe…

6 mituri tâmpite despre diete

Julius Constantinescu

 

În urmă cu ceva vreme m-am hotărât să țin dietă pentru o perioadă. Nimic complicat – mi-am propus doar să mănânc ceva mai puțin, să mă abțin cât pot de la dulciuri și să fac mai multă mișcare. Probabil totul ar fi decurs cât se poate de normal, dacă nu aș fi făcut o greșeală fatală: le-am dezvăluit și altora intenția de a ține o dietă.

 

Spre marea mea surprindere, absolut toți prietenii și cunoștințele mele s-au dovedit a fi specialiști în diete. Habar n-aveam, de pildă, că un tip trecut de o sută cincizeci de kilograme poate ști atât de multe despre nutriție, dar probabil că vechea credință a antropofagilor potrivit căreia un războinic dobândește cunoștințele inamicului consumat este adevărată – la câte știa despre diete, amicul meu înfulecase cel puțin patru, cinci nutriționiști.
Citeşte mai departe…