Radu Pircă

Când mergeţi cu maşina spre Iaşi, undeva prin Vrancea, pe un deal în stânga şoselei, o să vedeţi o statuie ecvestră. L-aţi putea lua la fel de bine drept împărat roman sau domnitor moldovean, dar de fapt e Aleksandr Vasilievici Suvorov.

Suvorov (stânga) s-a născut în 1729, în familia unui boier descins dintr-un strămoş suedez care-şi părăsise patria sătul de războaiele lui Gustav Adolf. Paradoxal, stră-strănepotul său avea să fie cel mai mare comandant de oşti rus şi unul dintre cei mai mari măcelari de oameni din istorie. La doar 12 ani s-a înrolat într-unul din regimentele de elită ale ţarului; la 26 a luat parte la primul său război, cel de Şapte Ani împotriva Prusiei, unde a văzut la Frederic cel Mare cum trebuie condusă o armată şi la superiorii săi, cum nu; pe la 40 a condus prima sa campanie împotriva rebelilor polonezi, pe care i-a bătut graţie vitezei incredibile cu care se deplasau soldaţii sub comanda sa – la un moment dat au făcut 600 de kilometri pe jos în doar 12 zile, o performanţă de care până atunci se credea că sunt capabili doar soldaţii francezi în retragere; la 45 a fost făcut general, în urma victoriilor obţinute într-unul din nenumăratele războaie ruso-turce din acel secol, mai toate purtate în Moldova şi Valahia (acum ziceţi şi voi: nu era păcat să devasteze Olanda sau în Italia?)

Războiul ruso-turc s-a încheiat în 1774, la timp pentru ca Suvorov să se poată căsători cu o boieroaică pe care contemporanii o descriu, în unanimitate, drept “grasă şi proastă”. Din fericire, în 1787 a izbucnit alt război ruso-turc şi Aleksandr Vasilievici a avut o scuză bună ca să plece de acasă (adică cred că e o scuză bună, cine ştie, eu n-am avut ocazia să o încerc niciodată).

Războiul care a urmat n-a fost atât de important încât să primească şi el un nume mai de Doamne-ajută, gen “de Şapte Ani”, “de Succesiune la Tronul Spaniei” etc.; i se zice doar “Războiul Ruso-Turc din 1787-1792″, un nume foarte potrivit dat fiind că s-a terminat de fapt în 1791. Singurul motiv pentru care cineva îşi mai aduce aminte de el e că l-a făcut faimos pe Suvorov şi i-a asigurat şi o statuie lângă E85.

Cum au început ostilităţile şi cum a obţinut Suvorov marea sa victorie de la Râmnic, în urma căreia a primit titlul de conte, o să vă povestesc altădată. Acum vom merge însă pe malul Dunării, sub zidurile cetăţii Ismail din sudul Basarabiei (azi, în Ucraina), o fortificaţie pe care toţi experţii militari ai epocii o consideră imposibil de cucerit. Vreo 30.000 de ruşi, sub comanda lui Suvorov, asediază de câteva zile garnizoana otomană, numărând în jur de 35.000 de oameni (da, ştiu că asediaţii sunt mai mulţi decât asediatorii şi nu, nu am nicio explicaţie afară de aceea că armata turcească fusese instruită de francezi). Trupele ruseşti sunt extrem de bine pregătite pentru cucerirea unei cetăţi – jumătate sunt cazaci înarmaţi doar cu lănci şi care refuză să lupte altfel decât călare iar artileria de asediu lipseşte cu desăvârşire. Ofiţerii, printre care se numără şi prinţul de Ligne, consideră că Suvorov e terminat: “e atât de bătrân şi de plin de răni din războaie încât nu mai e în stare nici să-şi care singur sabia, i-o duce un cazac care merge tot timpul în urma lui şi i-o dă când are nevoie”, scrie unul dintre subalternii generalului.

Suvorov a primit însă ordin să cucerească Ismailul cu orice preţ şi nu e genul de om care să facă economie de vieţi omeneşti. “Vedeţi cetatea, copii?” le spune soldaţilor săi, încrezători că va urma un teribil măcel; “are ziduri foarte înalte, şanţuri de apărare foarte adânci şi voi va trebui să o cuceriţi fiindcă aşa a ordonat împărăteasa“. Le trimite apoi un ultimatum turcilor, care-i răspund că mai degrabă îşi va schimba Dunărea cursul decât să fie cucerit Ismailul. “Nu vor să se predea; deci fără milă, copii!” le spune Suvorov, plin de omenie, soldaţilor ruşi.

În dimineaţa zilei de 22 decembrie şase coloane ruseşti (vezi harta), organizate în timpul nopţii şi echipate cu scări, iau cu asalt zidurile Ismailului, sperând că-i vor lua prin surprindere pe apărătorii cetăţii. Aceştia au fost însă avertizaţi de un dezertor din armata lui Suvorov şi-i aşteaptă cu toate cele 250 de tunuri ale cetăţii încărcate. Se pare însă că turcii nu au apucat să-şi bea cafeaua, fiindcă tirul lor e absolut ineficient; toate cele şase coloane ajung la zidurile cetăţii şi-şi proptesc scările. Aici încep însă problemele: una dintre coloane, de pildă, e formată doar din cazaci, înarmaţi cu lănci destul de complicat de folosit într-o asemenea situaţie. Turcii ies brusc la ei printr-una din porţile cetăţii şi îi pun pe fugă – “duceţi-vă, bă, să asediaţi la scara voastră!”. Suvorov salvează situaţia în ultimul moment, trimiţându-şi rezervele de cavalerie în ajutorul cazacilor. O altă coloană descoperă, când ajunge la ziduri, că are scări mai scurte cu vreo 3 metri decât ar trebui (probabil sunt făcute în China), aşa că soldaţii trebuie să se apuce să le pună cap la cap pentru a le lungi sub focul inamicului. O a treia, condusă de Kutuzov (ăla chior care respira greu din “Război şi pace” ) era cât pe ce să urce pe ziduri, dar turcii le-au răsturnat scările ruşilor, care acum pierd vremea umplând şanţul din faţa cetăţii cu cadavre. Furios, Suvorov îi trimite lui Kutuzov un mesaj prin care-l anunţă că l-a numit comandant al Ismailului, cu condiţia să-l şi cucerească.

După ce-l citeşte, Kutuzov devine brusc extrem de dinamic şi-şi trimite oamenii la un nou asalt – de data asta, reuşit. Cam în acelaşi timp intră în cetate şi prinţul de Ligne, care a venit cu soldaţii săi pe calea apei (jos). Spre marea lor surprindere, nu sunt primii: oamenii generalului Lacy au intrat în Ismail înaintea lor din cauză că generalul nu şi-a potrivit bine ceasul şi a pornit la asalt mult înaintea tuturor celorlalţi, pe când turcii îşi mai savurau încă cafeluţa.

Pe la ora 8, cetatea e practic în mâinile ruşilor, care urmează conştiincios ordinul comandantului lor – “Fără milă, copii!”. Din cei 35.000 de turci, doar un sfert ajung prizonieri; restul sunt măcelăriţi, inclusiv comandantul garnizoanei, căruia cazacii îi taie capul pentru că le place lanţul său de aur şi nu reuşesc să i-l scoată altfel. Civilii din Ismail au o soartă chiar mai rea – sunt şi violaţi indiferent de vârstă şi sex, înainte de a fi ucişi. Cu greu prinţul de Ligne reuşeşte să salveze un copil de vreo trei ani, căruia îi spune “Norokos” (prinţul prinsese o boabă de română şi o vorbea cu mulţi “k”, la fel ca în ziua de azi) şi-l adoptă în familia lui.

Ruşii au pierdut şi ei 10.000 de oameni, dar măcelul e trecut cu vederea, deoarece împărăteasa consideră – şi pe bună dreptate – că Suvorov i-a câştigat războiul cu turcii. Gavrila Derjavin, cel mai mare poet rus al epocii (nu, staţi liniştiţi, n-o să scriu niciodată despre el), va compune în următorul an un cântec dedicat cuceririi Ismailului, Să sune tunetul victoriei!, care va deveni primul imn al Rusiei. Cât despre Suvorov – cu el ne vom mai întâlni şi la anul…