Ovidiu Alexandru Raeţchi

Citeşte: Prima parte, Partea a II-a

Cu toata nenorocirea lui de orfan si cu tot felul lui mohorat de a privi in jur, Alon a avut parte de o copilarie aproape fericita, fiind asezat de soarta si de coruptia functionarului florentin, in primii ani de viata, inainte de a lua drumul Greciei, intr-un colt aproape vrajit de lume: in Basilica Santa Croce isi dormeau somnul de veci – in sarcofage somptoase, de pe vremea marilor Medici – Michelangelo Buonarroti, invatatul Machiavelli, autor al unor importante istorii, pisanul Galileo Galilei – cel care il cam necajise pe papa – sau Leon Battista Alberti, parintele tuturor marilor artisti ai Florentei. Pana si Dante avea un minunat mormant acolo, desi, la drept vorbind, corpul ii fusese ingropat la Ravenna, unde fusese exilat, pe buna dreptate, pentru ganduri necurate.

Pe langa atatia morti, biserica gemea si de fresce, tablouri si sculpturi de toate felurile, iesite din mainile lui Giotto, Cimabue, Vasari sau Donatello. Printre ele a deprins Alon-Stejarul mersul in doua picioare – uitat de fra Bartolomeu sau de spalatoreasa Marta, Fecioara pe Jumatate, in treburile lui de tanc – atunci cand popii franciscani lasau deschise portile dintre biserica si manastire, ca sa mai iasa mustele si sa intre aer curat la oasele oamenilor insemnati. Ce-i drept, copilul nu vadea vreun interes anume pentru formele si culorile bogate din jur, chinuindu-se doar sa-si pastreze echilibrul pe talpile inca prea dolofane si gleznele inca prea cracanate; privea neinduplecat inainte – si putin dincolo, de parca lui i s-ar fi aratat umbre si atomi grecesti pe care altii nu-i zareau – cu ochii mari, albastri si imobili, invelit doar intr-o bucata de panza maronie, calugareasca, pe post de chilot. De doua ori si-a strivit degetele de la picioare, mici ca niste licurici Lamprohiza Splendidula, in muchia mormantului lui Michelangelo, pus cam aiurea-n drum; o data si-a spart capul in altarul lui Andrea della Robbia din Cappella Medici; dar cel mai rau a fost cand si-a varsat stomacul, plin cu paine si dulceata de visine, pe insusi Sfantul Francisc, parintele Ordo Fratrum Minorum, zugravit intr-o pictura a lui Domenico Veneziano, mozolind rau uleiurile luminoase folosite de pictor.

Ii placea nespus, in schimb, muzica – si Marta il pitea intr-un colt al bisericii cand auzea cantari venind dinspre orga pantecoasa mestesugita de Onofrio Zeffirini din Cortona cu doua veacuri mai inainte; stia ca va gasi copilul tot acolo, si peste trei ceasuri, cumintel, nemiscat si cumva buimac, ca si cum ar fi stiut sa se roage ca un episcop sau ca un cardinal de la Roma; era asa cuprins si mirat de ceea ce auzea, incat casca gura si ramanea cu ea deschisa – iar doua firisoare pale de saliva ii curgeau alene spre barbie, intarindu-se si devenind vascoase:

–          Iar ai fost la concert, magarule! – il apostrofa Fra Bartolomeo, in trecere, cand il ochea fugind serpuit, cu urdori la buze, spre dormitoarele manastirii.

Faptul ca era iudeu – si ca era cam frumusel, bucalat, cu par moale si blond, cu buze zemoase ca o piersica decojita – s-a dovedit de mare folos. In chiar primele zile dupa ce a intrat in manastrire, adus de Fra Bartolomeo, femeile din gospodarie – dupa ce s-au sfatuit indelung si au descusut popii si calugarii cei mai stiutori de carte – au tras concluzia ca exact asa trebuie ca a aratat Domnul nostru Isus Hristos cand era doar un nou-nascut prigonit de Irod. Desi cam blasfemiatoare, ideea a capatat mare trecere printre toti membrii comunitatii de la Santa Croce; pana si franciscanii chibzuiti si invatati il priveau cu superstitie si-un strop de smerenie, pentru ca aducea, ce-i drept, cu toti pruncii Madonnelor zugravite pe peretii bisericilor, de la Giotto incoace. Doar Fra Bartolomeo, mai necioplit de fel – si care intentiona sa-l tina din scurt pe copil – a dat sa protesteze fata de aceasta cocoloseala pioasa, insa a spus o prostie mai mare ca el, care l-a dus direct in fata staretului manastirii si i-a pricinuit trei luni de penitenta grea, cu paine si apa:

–           Daca-i pe-asa, a rabufnit el in fata a patru femei care au depus mai pe urma marturie semnata cu degetul, atunci mare stremeleag I-a dat Tatal Fiului Sau, ca sa o plimbe degeaba prin Galileea si ca sa I se balambane pe Cruce!

Acest eveniment grav a fost depasit numai datorita interventiei impaciuitoare a inteleptului Augustin din Cosenza – poreclit si Augustin Sybaritul, pentru ca era de fel chiar din Cassano all’Ionio, satul de langa ruinele cetatii antice unde sybaritii s-au dedat la excese care aminteau de orgiile Sodomei si Gomorei, fiind aspru pedepsiti pentru asta – care a explicat staretului, cu dovezi biblice, ca Isus insusi ar fi ras de gluma lui Bartolomeo, nefiind deloc bleg si morocanos:

–          Incruntarea nu-i in mod necesar sfintenie, sfintenia nu trebuie sa fie cu necesitate incruntata, a aratat Sybaritul, amintind cum se veselea Mantuitorul cu ucenicii cand era in toane bune, dar si cum ii lua la suturi pe zarafi cand i se urca sangele la cap. Mai pe urma, a pledat el, Hristos nu era rusinos ca un fariseu – care isi etaleaza virtutea acra pe chip, in templu, pentru ca la intuneric sa preacurveasca cu sarg – ci il lasa pe Ioan, invatacelul cel iubit, sa stea rezemat cu capul pe pieptul lui, fara sa dea atentie la vorbele rele. Asa cum nu dadea atentie la vorbele rele nici cand Maria din Betania, in loc sa deretice toata ziua prin ograda, ca sora-sa, statea doar la picioarele Lui si ii sorbea vorbele, ca o indragostita. Ar mai trebui spus, incheia Augustin Sybaritul, ca, totusi, daca vom aplica, din ratiuni strict teologice, argumentul lui Anselm asupra acestei chestiuni, atunci fra Bartolomeo cam are dreptate, pentru ca Dumnezeu este fiinta id quo nihil maius cogitari possit, va sa zica fata de care nimic mai mare nu poate fi conceput, perfectiunea Sa esentiala manifestandu-se in fiecare detaliu al existentei sale, ente et essentia, asa cum dovedeste si Aquinatul. Ori, in cazul de fata, atata timp cat Intruparea s-a facut in corp barbatesc, necesse est sa presupunem si existenta unui falus al Mantuitorului, care, firesc, este cel mai mare si mai perfect pe care ni-l putem imagina.

A fost momentul in care, ingrozit de posibilitatea acestor probleme teologice, si temandu-se sa nu capete ganduri pacatoase, staretul de la Santa Croce l-a iertat pe Fra Bartolomeo, cerand insa, cu mare autoritate, sa fie ultima data cand mai aude vorbindu-se despre aceasta chestiune in manastirea lui.

La drept vorbind, Sybaritul nu punea mare pret pe argumentele folosite in fata staretului – le-ar fi putut intoarce oricand pe dos, caci erau falacioase – pentru ca subiectul i parea prostesc; singurul motiv pentru care intervenise in discutie era simpatia pe care i-o purta lui Fra Bartolomeo, care ii aranjase in mai multe randuri, cu cuie strasnice, scaunele, masa si patul. S-a intamplat, totusi, sa fie un moment important in viata lui Alon – Sybaritul luandu-l la ochi pe micut, lucru rar si plin de insemnatate, avand in vedere cat de ocupat era cu filosofiile lui si cu dascalirea franciscanilor din Pistoia.

Pe-atunci, abia reusea sa ajunga cam o saptamana la luna in chilia sa cu biblioteca de la Santa Croce; in rest, strabatea Toscana in lung si-n lat, de la o manastire la alta, explicand chestiuni biblice mai grele calugarilor cazuti pe ganduri, predand teologie augustiniana si tomista si, mai ales, invatandu-i pe franciscani limbile bune pentru orice crestin cu carte: ebraica, greaca si latina. Sybaritul era, de altfel, mai mult dascal si filolog decat filosof, gasind ca e cam multa infumurare papagaliceasca in principiile ultime la care vor adeptii lui Aristot sa reduca lumea: lui ii placeau lucrurile clare si sanatoase, cum sunt cuvintele. De prea multe ori, explica Sybaritul de-a lungul si de-a latul Florentei, rationamente teologice inseminate, ba chiar si dogme, au izvorat din intelegeri strambe ale unor vorbe; ori, pentru ca toata credinta noastra se sprijina, de fapt, pe cuvintele Mantuitorului asa cum au fost ele povestite de evanghelisti, e nespus de important sa-i citim corect pe acestia in latina si greaca – altfel ne vom apuca sa tinem sarbatori care nu exista si sa pedepsim pacate imaginate de noi, nu alese de Domnul.

Cuvantul Fiului nu e – se aprindea Sybaritul – ca o porunca pe care o da stapanul catre argat, ci e asemeni unei probleme geometrice, pe care noi suntem responsabili sa o intelegem si sa o rezolvam corect. De aceea, filologia este mama teologiei si a dogmaticii. Si, ca sa pricepem asta, putem privi spre Rasarit, in salbatica Rusie, unde rascolnicii au preferat sa moara in chinuri groaznice decat sa renunte la unele din credintele lor vechi, intemeiate pe transcrieri si traduceri proaste: si-au dat viata fara rost, caraghios, confundand Cuvantul Domnului cu greseala de copiere facuta de un calugar moscovit fara carte ori, ca s-o zicem pe sleau, mort de beat.

Sybaritul nu era de fel un mare filosof si pentru ca, mai tare decat rationamentele, ii placeau stralucirile intunecate ale misticii – cele care se intrezaresc abia atunci cand ai lasat gandirea logica – din Organon – in urma si cand, pentru a ghici natura lui Dumnezeu, intelegi ca negatia si afirmatia sunt tot una, ca nimic din ceea ce ne e accesibil noua nu-L poate defini si descrie pe Tatal – afara doar de o lumina si o bucurie neomeneasca care ne cuprinde uneori, cand suntem purificati si iubim.

Astfel de idei si ciudatenii ale Sybaritului s-au dovedit, mai tarziu, de mare insemnatate in viata lui Alon.

– va urma –