Ovidiu Alexandru Raețchi

Citește prima parte aici
 

II

La exact sase saptamani dupa savarsirea brit milah-ului, Baruch a murit pe un drum de tara, mai la deal, cu un cutit infipt in spinare, jefuit de cerceii si inelele din incrustarea si vinderea carora isi hranea familia. A horcait si s-a tarat vreo doua ore, sub cerul instelat al Toscanei, gandindu-se infuriat ca o va lasa singura pe Rahela – pana cand tot sangele i s-a scurs din corp. Cand a simtit ca se va duce, i-a multumit lui Iahve, Cel al carui Nume apare de 6823 de ori in Cartile Sfinte, pentru ca moare dupa ce samanta lui a dat rod bun, barbatesc; a mai apucat sa isi spuna ca ii e frig si sete – si chiar atunci a vazut cum doisprezece ingeri vin ca sa il duca la sanul lui Avraam.

Peste un an, cand i-a venit si Rahelei randul sa moara de rau la plamani, n-a mai aparut niciun inger. Ei i s-a aratat, mereu si mereu, de patru sute cinsprezece ori de la nastere, acelasi vis din care se ivise Alon: un foc mare cat toata Florenta si oameni fripti, sangerati, din care iesea un fum alb si repezit – iar in mijlocul focului un rabin cu corp inspumat si transparent ca gheata, care ii spunea: Rahela, Rahela, fructul pantecului tau umed va curma valvataia.

Asa se face ca, desi nu avea pe nimeni si urma sa lase copilul in grija milei publice, si ea i-a multumit lui Iahve pentru ca moare dupa ce a dat rod bun, barbatesc, implinind astfel profetia rabinului din vis. Si-a hranit la piept pruncul pana in ultima clipa de viata – dar si in viata de apoi; la ore bune dupa ce sufletul Rahelei plecase din Florenta si din lume, Alon-Stejarul inca mai sorbea lapte rece si imputinat de la sanul mort al mamei sale, privind in gol, trist, asa cum se aratase inca din burta femeii.

III

Anul in care s-a nascut Alon ben Baruch – viitorul calugar Ioan – a fost unul agitat. Peste mari, in Lumea Noua, sangele cald al bastinasilor curgea in masacrul de la Waxhaws; José Gabriel Condorcanqui se incorona ca Túpac Amaru Secundul, retezand beragatile conquistadorilor de teapa ticalosului Antonio de Arriaga; blandul Tomohito era rapit din meditatiile sale shinto pentru deveni marele imparat Kokaku.

Stapanul Florentei era, pe atunci, Peter Leopold Joseph Anton Joachim Pius Gotthard din Casa de Habsburg-Lorena, barbat destept si lacom de femei. Fiind un mare duce chibzuit si luminat, care se bucura de sfaturile lui Scipione de Ricci, episcopul cam jansenist al Pistoiei, el adusese o buna oranduire crestineasca asezamintelor care aveau grija de orfani, acestia intrand sub proteguirea bisericilor si manastirilor in baza unui algoritm, adica unui sistem de calcul subtil si ingenios, inventat de persanul Abu Abdullah Muhammad bin Musa al-Khwarizmi in urma cu aproape zece secole, si care ajunsese la Florenta parcurgand agale Tigrul, Eufratul, Marea Moarta, Marea Rosie, Nilul si Mediterana : fiecare lacas de cult primea, pe rand, cate un orfan, pe masura ce erau gasiti; daca orfanii erau frati ori surori de parte comuna, mergeau in aceeasi manastire – care era sarita la urmatoarea numarare.

In ziua cand Alon ben Baruch a fost descoperit de femei la sanul invinetit al Rahelei, venise randul Basilicii Santa Croce sa adopte un prunc, desi, la drept vorbind, la mijloc a fost o incurcatura de calcul facuta cu intentie de un functionar betiv, platit cu vin rosu de olivetanii de la San Miniato al Monte ca sa-i sara macar o data de la infiere – ca se prea saturasera de scutece, bocete si de dresat plozi ai nimanui. Asa se face ca, fara sa stie nimic despre aceste malversatiuni, in traditia naiva a franciscanilor, fra Bartolomeo – un calugar matahalos, dulgher si pietrar priceput, bun la toate in gospodariile de la Santa Croce – a plecat de la oranduirea laica a ducelui Peter Leopold cu Alon ben Baruch in brate, uitandu-se chioras si cam cu teama la micul iudeu cu ochii albastri si imobili, care a refuzat sa planga chiar si atunci cand Bartolomeu, inciudat de atata tacere, l-a ciupit cu rautate de subtioara.

Ajuns la Santa Croce, fra Bartolomeo l-a incredintat pe copil femeilor din dependintele micii manastiri franciscane de langa biserica – si a plecat sa ciopleasca scaune. Era postul Pastelui, toata lumea trudea in bucatarii si zvanta covoare, asa ca – mai de nevoie – Alon a intrat in grija spalatoresei Marta din Fiesole, mai cunoscuta si sub numele trist de Fecioara pe Jumatate din Fiesole. I se zicea asa pentru ca – popii nu putusera sa pastreze secretul spovedaniei si imprastiasera vorba – dupa ce isi luase talpasita din Fiesole ca sa scape de bataile tatalui – care o lovea cu pumnul peste ceafa si tample inca din leagan, lasand-o cam simpla si natanga de fel – intrase in slujba unui unchi care tinea un han la portile Florentei si care, ca sa-si protejeze bunul renume si ca sa-i protejeze nepoatei fecioria, se multumise s-o sodomizeze pe Marta de cand implinise varsta rotunda de treisprezece ani, in fiecare dimineata, la orele cinci, inainte sa iasa soarele si sa deschida portile hanului, ridicandu-se invartosat, cu pofte cum le vin barbatilor in zori, de langa o nevasta grasa si cu bube carnoase pe nas, care sforaia, tragandu-i usor fetitei poalele camasii, cat sa n-o trezeasca si ungand-o cu ulei scump de masline, care mirosea a busuioc.

In rest, spalatoareasa Marta era virgina, credincioasa, cuminte si harnica. Avea o oarecare lentoare in miscari si abia vorbea – probabil bataile din Fiesole ii atinsesera mintea; pe urma, era mai rece de fel, nestiind sau nevrand sa-i dezmierde si sa-i cocoloseasca pe copii; totusi, a fost o mama dreapta pentru Alon, dandu-i fara odihna sa bea lapte de capra si vaca, spalandu-l si croindu-i haine simple, din resturi de sac, straie calugaresti si cuverturi zdrentuite, aparandu-l de pedepsele administrate cu sfintenie de fra Bartomeo si de atacurile celorlalti orfani, care erau salbatici si aveau dinti ascutiti.