Ovidiu Alexandru Raețchi

Cand mohelul din Florenta, purificat nevoie mare si gata de brit milah, a zarit barbatia rozalie a viitorului calugar Ioan – pe atunci doar un prunc in a opta zi de viata – a pus cutitul jos si, dupa un scurt moment de descumpanire, a inceput sa rada spre tata:

–           Alon e un nume bine ales: Stejarul. Dintre toate matarangile care mi-au trecut prin mana, asta e de departe cea mai zdravana. Copilul asta s-a nascut cu o parte barbateasca de cal.

Baruch, tatal Stejarului-Alon, un giuvaergiu sobru, slab, chel si cam lipsit de stralucire, daca nu chiar ponosit, si-a privit progenitura cu mandrie posaca, incarcata de griji: multe lucruri erau ciudate cu acest copil, nu doar barbatia care-i ajungea aproape de genunchii rotunzi si pufosi, ca o caisa rascoapta. Maica-sa prinsese rod cu el dupa o aratare in vis: se facea ca toata Florenta ardea, ca oamenii luau foc si fugeau turbati, fumegand, ca pe timpurile calugarului nasos Savonarola; si ca in mijlocul valvataiei aparea un rabin cu trup vaporos si alb, care-i spunea intristat: Rahela, Rahela, doar fructul pantecului tau umed va stinge valvataia. Cam la zece zile dupa ce-i povestise, speriata si cam excitata, visul – femeii lui nu-i mai veni sangerarea si ii pieri pofta de mancare, desi el – care-si varsa cu sfintenie samanta in nevasta la fiecare trei zile, de mai bine de patru ani – o banuia cum ca ar fi stearpa.

Cat durase sarcina, Alon nu miscase niciodata in pantec, de parca ar fi stat pitit acolo, ca un iepure, ca nimeni sa nu-i ia urma; speriati, Rahela si Baruch dadeau fuga la mohel, care era si doctor, cam o data la saptamana, zicand ca le-a murit copilul inauntru, iar acesta ii linistea aratandu-le ca burta femeii continua sa creasca si ca pruncul tace, de buna seama, pentru ca studiaza Kabbalah ca sa iasa gata invatat.

Cand ii venise sorocul, Rahela – care tocmai cosea un ciorap si mesteca struguri proaspeti adusi de Baruch pe dealurile Toscanei, unde il duceau des negoturile – s-a simtit cuprinsa de o tristete sfasietoare, cum nu mai simtise vreodata, de parca toata durerea lumii se adunase in sufletul ei. Pret de cateva minute, cat a incercat-o acea melancolie aspra, venita din Gheena lui Moloh, s-a gandit chiar sa-si sfarme coastele cu o foarfeca sau sa-si muste buricele degetelor – doar sa nu mai simta atata tristete rascolindu-i maruntaiele.

Dar nu a fost nevoie pentru ca, intr-un fel muieresc, a inteles dintr-o data, limpede ca lumina amiezei, ca toata acea suferinta nu-i a ei, ci a copilului care se pregateste sa vina in lume; ca, in acele momente, suferinta a sosit sa intalneasca sufletul caruia ii era destinata.

Pret de o clipa, s-a gandit daca nu mai e totusi vreme sa lepede nenascutul, ca sa-l fereasca de atata rau, doar ca instinctul de mama, care se aprinsese deja in ea de prin a sasea luna de ingreunare, a impins-o sa-si zica, cu voce tare, ca toate le-om duce bucurosi pe picioare, pentru ca vin de la Dumnezeu; obrajii, nasul si urechile ii ardeau, cu un rosu aprins cum doar la sefardele cu sprancene bogate, zulufi si buze coapte poti sa vezi. Pe urma – i-a povestit ea lui Baruch, care o asculta speriat, dar si cam plictisit – a rostit pur si simplu, ca o chemare, numele copilului, pe care il alesese din vreme si despre care stiuse de cand era doar o fetita ca va fi de parte barbateasca:

–          Alon!

A cazut din picioare, cu un lichid tulbure curgandu-i pe pulpe, simtind ca baiatul ei i-a auzit chemarea si iese din intunericul prietenos al pantecului; a stat pravalita asa o vreme, strigand dupa ajutor, pana cand femeile din jur au dat navala.

Alon nu s-a miscat si nu a plans nici macar cand l-au tras afara. Statea cu mainile pe ochi, de parca refuza sa vada lumea, iar coatele aduse la piept i se prindeau in pliurile femeieste ale Rahelei, gata sa se rupa. Degeaba l-au intors si l-au rasucit ca sa nu-i sfarme oasele, el tot cu palmele peste fata a ramas, fara sa scoata un scancet si fara sa-si descopere privirea. Cand femeile si-au facut curaj si, cu pretul unor maini strambate la nastere, l-au smuls cu putere si dintr-o data din Rahela, primul lucru pe care l-au facut – dupa ce l-au curatat de sange si scursori – a fost sa-i indeparteze, curioase, mainile de pe chip, ca sa poata prinde privirea aceea pe care Alon ben Baruch si-a ascuns-o cu atata chin.

Era, intr-adevar, altfel decat la ceilalti copii pe care ii mosisera. Avea ochi mari, cat o cireasa, aproape iesiti din orbite. Pupila, mult dilatata, nestingherita de lumina, tintea un punct fix de pe tavan, refuzand sa ia in seama chemarile si maimutarelile femeilor; avea irisul albastru ca marea din insulele Bizantului – desi Rahela si Baruch aveau ochi negri ca noaptea – iar in limpiditatea lor imobila se puteau ghici vinisoare azurii ca marea din insulele Eoliene.

Ce-i drept, femeile n-au putut starui prea mult asupra ochilor lui Alon, pentru ca i-au ghicit de indata, sub resturile ombilicului, virilitatea uriasa, lunga ca o tenie, care ar fi putut sa apartina unui barbat in toata firea. Si-au dat coate intre ele, au chicotit, si-au invocat fiecare Dumnezeii dupa religie si confesiune; toate au vrut sa-l tina in brate si sa-l descante pana tarziu in noapte, cand au plecat tulburate la casele lor.

– va urma –