Ionuţ Şendroiu

Felul în care limba engleză este umplută de salivă pe diferite meridiane te poate face să crezi, prin comparaţie, că între româna vorbită de un producător de palincă din Maramureş şi un cultivator de viţă de vie din Vaslui nu e nici o diferenţă. Nu e însă cazul să blestemaţi ziua în care aţi început să vă torturaţi incisivii cu propoziţia “This is a pen”. Engleza vorbită e, până la urmă, o simplă chestiune de accent.

Accentul scoţian
E cel mai dificil, presupunând mari sacrificii din partea vorbitorului. Tehnic, este nevoie de un cui foarte ascuţit, bătut în limbă astfel încât vârful să iasă pe partea cealaltă. În momentul în care încercarea de o pronunţa un cuvânt presupune atingerea cerului gurii sau a gingiei, cuiul va provoca durere, iar vorbitorul se va opri subit în mijlocul cuvântului şi va scoate un icnet, un oftat sau va spune fuck! Urmat, desigur, de un alt icnet sau oftat. Astfel, circa 75% din cuvinte vor fi pronunţate în cel mai bun caz până la jumătate şi în absolut toate cazurile ultima silabă se pronunţă ouch, aigh, ough sau fuck. Pentru dezinfecţia rănilor se foloseşte, de preferinţă, single malt.

Accentul de Alabama
Pare greu de crezut că ceea ce vorbesc locuitorii statului Alabama, cunoscuţi sub numele generic de bamas, are la baza cuvinte din vocabularul limbii engleze. Organizaţia Mondială a Stomatologilor a demonstrat recent că un accent bama acceptabil se poate obţine dacă încercaţi să pronunţati orice cuvânt englezesc plimbând fără grabă vârful limbii pe cerul gurii de la al doilea molar de sus, dreapta, până la primul molar de jos, stânga şi înapoi. Pentru rezultate mai bune, este recomandabil să vă lipsească cel puţin doi dinţi din faţă şi să menţineţi tot timpul în gură un pumn de tutun, o scobitoare şi două-trei capace de bere.
Şi nu, nu încercaţi asta acasă, în faţa oglinzii, decât dacă aveţi la îndemână un ştergător de parbriz!

Accentul Texan
Faptul că texana seamană foarte mult cu lătratul unui dulău este unanim recunoscut, cu toate că, până în prezent, nu s-a putut stabili cu precizie rasa dulăului. Deşi mai multe asociaţii chinologice îşi dispută vehement întâietatea, se pare, totuşi, că texana provine din lătratul unui Shnautzer uriaş căruia îi lipseau ambii canini de jos si era discret atins de Alzheimer. Lingviştii susţin că abilitaţile de comunicare ale câinelui cu cireada erau remarcabile, vacile intrând docile în ţarc încă de la primele mârâituri, ceea ce i-a determinat pe cow-boy să preia elemente lexicale din vocabularul dulăului. Cei mai aprigi opozanţi ai acestei teorii sunt nişte motociclişti din Houston, care susţin că limba Texană s-a născut din încercările unui tovarăş de-al lor de a comunica cu Harley Davidson-ul, care i s-a defectat la intrarea în Nevada. Vara aia s-a întâmplat să fie una foarte caldă şi cum tutunul i se terminase după primele două săptămâni, colegul lor a fost nevoit să mestece cactuşi. În septembrie, când a fost găsit de către un şofer de camion, omul nostru vorbea aceeşi limbă cu motocicleta (despre care, deşi fusese, între timp, reparată, nu se poate spune că îi torcea motorul).

Accentul Sud-African
Dacă Texana se confundă cu lătratul unui dulău, engleza vorbită în Cape Town seamănă cu lătratul unei hiene, care, după cum se ştie, este un fel de câine mai mare, ce se crede cal şi încearcă să necheze. Inflexiunile cabaline din accentul sud-african nu sunt rezultatul influenţelor dialectului local Zulu, aşa cum aţi putea crede, ci ale limbii olandeze, vorbită de primii colonişti ai regiunii. Este evident până şi pentru persoanele cu disabilitaţi de auz că limba olandeză nu este ceva care trebuie amestecat cu zulu, dar inevitabilul s-a produs, rezultatul fiind limba numită Afrikaans. Sunt sigur că Dumnezeu s-a distrat copios în ziua aia, iar faptul că inventatorii vuvuzelei sunt vorbitori de engleză cu accent Afrikaans pare o consecinţă firească …

(va urma)