Radu Pircă
Poate vi s-a aplecat de atâtea victorii ale armatei franceze, aşa că am decis să mai facem o pauză (nu vă faceţi griji, topul continuă săptămâna viitoare) şi să-l lăsăm pe Pircă să scrie un eveniment al zilei de ieri, cu condiţia să fie fără bătălii.

Niciunul dintre marii virtuozi români, nici măcar Enescu sau Lipatti, nu a ajuns vreodată să se bucure de un asemenea cult internaţional precum Clara Haskil. Dacă numele ei nu v-a ajuns la urechi niciodată până acum, e oarecum logic, pentru că era evreică şi nouă ăştia nu ne plac, nouă ne plac romii.

Fiica unor bugetari săraci şi, mai grav în România acelor vremuri, şi evrei – ceea ce însemna practic că erau cetăţeni de mâna a doua într-o ţară unde chiar şi poetul naţional era antisemit – Clara Haskil a avut un start extrem de prost în viaţă. A compensat însă rapid cu talentul ei muzical absolut uluitor: la trei ani cânta deja la pian cu un deget; la cinci putea reproduce fără greutate o melodie la prima audiţie; la şase intra la Conservator, cu o bursă acordată de regina Elisabeta, pe care talentul fetiţei o uimise, mai ales în contrast cu mediocritatea profundă a poporului peste care domnea. La 8 ani, un unchi ceva mai bogat (sunt convins că deja jumătate dintre cititori sunt profund indignaţi – “Deci avea Eminescu dreptate să fie antisemit! Se îmbogăţise pe spinarea poporului, lipitoarea!” ) a trimis-o să studieze la Viena, cu unul dintre cei mai buni profesori de pian din Europa. Mai jos, o puteţi asculta interpretând Variaţiunile în Do major ale lui Mozart (compozitorul ei preferat) pe marginea cântecului pentru copii “Twinkle, Twinkle, Little Star”.

Cu mult înainte să împlinească 20 de ani, Haskil ar fi putut intra în rândul celor mai mari pianişti de concert din Europa, dacă n-ar fi avut ghinion. Nu, nu ghinionul de a se naşte în România, pe acesta îl depăşise deja; era însă extrem de bolnăvicioasă, problemele ei de sănătate – de la scolioză până la o tumoră a nervului optic – putând uimi şi un scenarist de seriale cu medici. Această colecţie uimitoare de boli, combinată cu timiditatea extraordinară a Clarei Haskil, au împiedicat-o să devină vreodată o mare favorită a publicului, dar au imprimat interpretărilor ei şi un stil unic. Ascultând-o pe Haskil, ai senzaţia că deranjezi, că dai buzna peste o fiinţă discretă şi delicată dintr-o lume cu o esenţă mult mai suavă decât cea reală. Pentru a vă edifica, aveţi mai jos Variaţiunile Abegg ale lui Robert Schumann, mai puţin o provocare tehnică cât una stilistică pentru un pianist.

Cariera muzicală a Clarei Haskil nu a fost niciun moment uşoară. După moartea unchiului ei a trăit mai tot timpul la limita sărăciei şi nu a putut continua să concerteze decât datorită intervenţiei unor prieteni mai înstăriţi, precum Dinu Lipatti (doar nu credeaţi că a ajutat-o statul român). Al Doilea Război Mondial a prins-o în Franţa, ţară prietenoasă cu evreii până la proba contrarie. Pentru a scăpa de raidurile autorităţilor colaboraţioniste, ale căror excese de zel antisemite îi uimeau chiar şi pe nazişti, Haskil a fugit în Elveţia, unde a trăit tot restul vieţii. Aici a cunoscut, în fine, şi succesul în anii de după război: a început să înregistreze discuri, să câştige suficient din concerte încât să-şi poată cumpăra propriul ei pian Steinway iar în 1956, cu ocazia bicentenarului naşterii lui Mozart, a fost aleasă de Filarmonica din Berlin pentru a susţine un turneu mondial în onoarea compozitorului – un fel de-a spune că, dintre toţi marii pianişti, nimeni nu a înţeles mai bine ca ea muzica acestui simbol al Austriei (da, sunt convins că şi lor le e jenă că n-au un simbol mai de soi precum Dracula sau grădina din Carpaţi). În continuare, a doua mişcare din Concertul pentru pian numărul 20 al lui Mozart, înregistrat de Haskil în Elveţia.

Astfel, după decenii de mizerie, în anii ’50 Clara Haskil a cunoscut faima. Acum era însă doar o bătrânică gârbovită – cei care au fost la concertele ei spun că se temeau să nu moară înainte de apuca să se aşeze la pian. Fanii, puţini, dar buni (Herbert von Karajan, Leopold Stokowski, dar şi Chaplin, cu care era vecină în orăşelul elveţian Vevey) au creat în jurul ei un adevărat cult – era “Marea Doamnă a Muzicii”. În decembrie 1960 însă a alunecat pe scările gării din Bruxelles (nu ştiu care, sunt vreo trei, dar la niciuna arhitecţii nu s-au zgârcit la scări), a suferit un traumatism cranian şi a murit câteva zile mai târziu. După moarte, cultul Clarei Haskil a continuat, discret şi sobru. Nici astăzi nu sunt mulţi cei care-şi amintesc de ea, cu toate că în Vevey există şi un concurs de pian ce-i poartă numele; dar cei care-şi amintesc ştiu că românii sunt nişte mitocani pentru că o ignoră complet pe cea mai mare pianistă a lor.