lectura: Julius Constantinescu
consultant ştiinţific: Radu Pircă

Fiindcă, aşa cum v-am dovedit în nenumărate rânduri, ştiinţa mă preocupă în cel mai înalt grad (de pildă, prietena mea a acceptat faptul că stau noaptea la televizor până pe la 2-3, când încep documentarele alea bune), vă reţin un pic atenţia cu o recentă descoperire: aşa-numitul efect Mozart nu există.

Pentru cititorii care nu sunt prieteni ai ştiinţei (nu cred că există aşa ceva, adică sper că ăsta e articolul pentru “Gazeta Academiei Române” şi că nu l-am dat din greşeală în altă parte), trebuie să spun pe scurt că efectul Mozart a fost descoperit de doi cercetători americani, Shaw şi Rauscher, care pretind că muzica lui Mozart te face mai deştept (mă rog, ei mai pretind şi alte chestii, de pildă, că şi-au sacrificat pentru această descoperire ani buni din viaţă pe care ar fi preferat să-i petreacă cu soţiile lor, în vizite la socri etc.). Studii ceva mai recente au demonstrat însă că singurii subiecţi la care se verifică efectul Mozart sunt Shaw şi Rauscher – americanii au pus imediat pe picioare un site pe care comercializează CD-uri cu muzică, aceleaşi pe care le-aţi putea lua din magazin de la coşul cu reduceri, doar că ei le vând la preţ triplu, şi s-au umplut de bani – zic eu, o dovadă destul de clară că sunt deştepţi.

După Shaw şi Rauscher, alţi oameni de ştiinţă, invidioşi probabil că ei n-au apărut în tabloide, ci au luat doar un rahat de Nobel, au mers şi mai departe şi au spus că nu doar Mozart te face mai deştept, ci muzica clasică în general. Ca prieten al muzicii (da, şi asta mă preocupă, pe lângă ştiinţă, după ce se termină documentarele alea bune, pe la 6 dimineaţa, ţin să vă informez că dau imediat pe Mezzo sau pe Arte), vă reamintesc că naziştii ascultau Wagner şi totuşi nu erau foarte deştepţi. E posibil să existe însă şi un efect Wagner: degeaba devine subiectul mai deştept ascultând Mozart, fiindcă după aia bagă nişte Wagner şi se prosteşte la loc.

O altă dovadă că muzica lui Wolfgang Amadeus te face mai deştept e aceea că, după ce o asculţi, poţi în general susţine o conversaţie despre muzica lui Mozart, ceea ce îndeobşte nu e considerat a fi un semn de prostie (adică n-am auzit pe nimeni spunând “uite-l şi pe Bănel ăla ce prost e, ştie tot Catalogul Kochel” ). Din nou, compoziţiile lui Wagner par a avea şi în acest caz efectul contrar: vă invit să ascultaţi “Inelul Nibelungilor” şi să-mi spuneţi dacă aţi priceput ceva sau după aia aţi început să simţiţi dorinţa de a da aiurea cu piciorul în minge şi de a alerga ca disperaţii pe un teren de fotbal.

Însă cel mai bun argument că totuşi Shaw şi Rauscher au greşit mi se pare că este însuşi Mozart: el asculta muzică de-asta de la 5 ani, şi totuşi era un tembel. Desigur, asta dacă nu cumva istoricii viitorului vor descoperi că în timp ce compunea, Mozart, ca să nu se plictisească, asculta altceva, de pildă Wagner sau Moga.