Radu Pircă
Într-o seară ploioasă de luni a anului 1703, într-una din celulele temutei Bastilii, se stingea după 34 de ani de detenţie un bărbat misterios căruia nici măcar temnicerii săi nu-i văzuseră vreodată chipul. A fost înmormântat în grabă, fără să i se scoată vreo clipă de pe faţă sinistra mască care-i ţinuse loc de chip în ultimele trei decenii; mobilele, hainele, cearşafurile, salteaua din celula sa au fost arse iar pereţii – văruiţi, de teamă ca defunctul să nu fi ascuns pe undeva un mesaj secret. Omul cu masca de fier tocmai murise; legenda lui abia se năştea.

Cel puţin, aşa ar fi fost frumos să se întâmple. Ce s-a întâmplat cu adevărat a fost că în 1717 un om mult mai important – François Marie Arouet, mai cunoscut ca Voltaire (foto) – a fost şi el întemniţat în Bastilia. Sinistra închisoare- la “auzul numelui căreia nu-i om să nu tremure”, scrie un contemporan -era de fapt o puşcărie de lux pentru prizonieri politici, intelectuali incomozi sau perverşi din familii bogate de care ai lor vroiau să scape de acasă. În această temniţă unde, după spusele unui francez care nu călcase niciodată prin Bastilia, “viaţa nu-i decât o repetiţie a unor torturi mai rele decât moartea”, Voltaire lua în fiecare seară masa cu comandantul închisorii, primea cam 5-6 vizite pe zi (le interzisese temnicerilor să lase mai mulţi musafiri, fiindcă nu-i mai rămânea timp de citit) şi ceruse să i se prelungească un pic detenţia, fiindcă mai avea de pus la punct nişte afaceri şi acasă nu se putea concentra la fel de bine. Şi tot cu această ocazie a ajuns la urechile sale şi povestea unui deţinut cu chipul mai tot timpul acoperit cu o mască de catifea, care murise cu 14 ani în urmă şi care, după maniere, părea un om de vază.

De îndată ce a fost eliberat, Voltaire s-a apucat să pună istorioara pe hârtie, mai adăugând şi de la el câteva detalii. În versiunea sa, misteriosul deţinut era fratele regelui Ludovic al XIV-lea, care semăna cu suveranul ca două picături de apă şi fusese închis din raţiuni de stat uşor de înţeles. Mai mult, omul cu masca de fier (sună mai înspăimântător decât “omul cu masca de catifea” ) ar fi fost de fapt fratele mai mare al regelui – deci el ar fi trebuit să stea pe tron, şi nu Ludovic. Povestea lui Voltaire, cum era şi de aşteptat, a fost un best-seller. Imitaţiile nu au întârziat: în următorii ani au apărut un val de pamflete şi broşuri despre omul cu masca de fier, susţinând că acesta era amiralul duce de Beaufort, vărul regelui, întemniţat din ordinul unui ministru care îl ura; amantul Anei de Austria, mama lui Ludovic al XIV-lea; ducele de Monmouth, pretendent la tronul Angliei; contele de Vermandois, fiu nelegitim al lui Ludovic al XIV-lea, închis pentru că-l bătuse pe fiul legitim; sultanul turc Mahomed al IV-lea şi încă o duzină de alte personalităţi ale epocii. Evident, la fel de plauzibil ar fi fost să spună că omul cu masca de fier era Vader; dar în curând a fost lansată o ipoteză şi mai incredibilă.

În 1801, pe când Napoleon încă se mai prefăcea că nu e un tiran sângeros, a apărut un pamflet conform căruia omul cu masca de fier ar fi fost adevăratul Ludovic al XIV-lea (foto), locul său pe tron fiind luat de fiul nelegitim al Anei de Austria şi al cardinalului Mazarin. În timpul detenţiei, prizonierul apucase să se şi căsătorească (cu o femeie care nu avea să-i vadă niciodată chipul) şi avusese un copil. Micuţul de sânge regal fusese apoi dus în secret în Corsica, unde i se dăduse numele de Buona Parte, adică “de neam bun”. Copilul a crescut, s-a însurat, a avut şi el copii la rândul său, iar aceşti copii au avut şi ei copii, dintre care unul – aţi ghicit – era însuşi Napoleon, care astfel se dovedea a fi chiar regele legitim al Franţei.

Evident, Napoleon nu a crezut niciodată această poveste, pe care nu e exclus să o fi scornit personal, însă asta nu l-a împiedicat să ordone o investigaţie amănunţită asupra identităţii omului cu masca de fier. Nici măcar poliţiştii lui nu au reuşit să afle adevărul şi, ca urmare, în următoarele două sute de ani ipotezele nu au făcut decât să se înmulţească. Printre candidaţii la titlul de omul cu masca de fier au apărut Molière (care, săracul, murise în 1673, un impediment minor pentru autorii de teorii conspiraţioniste), Fouquet, un ministru al lui Ludovic al XIV-lea arestat pentru corupţie (ăsta murise în 1680, din nou, o problemă minoră), câţiva generali trădători, d’Artagnan sau chiar un presupus amant de culoare al reginei Franţei. Totuşi, cea mai faimoasă a rămas ipoteza lui Voltaire, mai ales după ce Alexandre Dumas-tatăl a reluat-o în “Vicontele de Bragelonne” (foto)– şi, să fim cinstiţi, istoria Franţei în secolul al XVII-lea e mult mai interesantă în romanele lui decât în realitate.

Şi totuşi, cine era omul ăsta? Investigaţii mai serioase au arătat că deţinutul se numea Eustache Dauger şi că în niciun caz nu era obligat să poarte tot timpul o mască pe faţă – cu atât mai puţin una de fier, prinsă în şuruburi (deci ipoteza Vader a picat) – ci doar atunci când era transferat dintr-o închisoare în alta. Închis în 1669 din motive necunoscute, Dauger servise în temniţă ca valet al sus-menţionatului Fouquet şi nu pare să fi fost nici os domnesc, nici amant de culoare, nici sultan, ci un amărât pe care autorităţile l-au uitat trei decenii prin puşcării, nemaintindu-şi nici măcar de ce l-au închis. Cât despre mască, chiar n-am idee de ce o purta: poate că era urât.