Julius Constantinescu

Eram în anul II de facultate. Într-o noapte, pe la vreo două, în timp ce mă întorceam de la bibliotecă, dau nas în nas în holul căminului cu alţi iubitori ai lecturii; citeau şi jucau table pe scările de la intrare. Schimb rapid două ţigări pe o bere şi rămîn să mă uit.

Un tip grăsuţ şi spălăcit, ce părea a fi liderul spiritual al acestei adunături (lider spiritual, în sensul că făcea spirite de genul “6-3, ca la Făurei”, iar atunci cînd voia într-adevăr să destindă atmosfera, trăgea cîte un vînt zgomotos), cîştiga în prostie, ceea ce l-a făcut, la un moment dat, să decidă că ceea ce făceau ei acolo era campionatul universitar de table, iar el era, din clipa aia, campionul en-titre.

Cu tot respectul cuvenit unui asemenea titan al tablelor, i-am atras atenţia că nu se poate proclama campion universitar pînă nu joacă şi cu mine. Omul s-a scărpinat gînditor în ureche, a produs un nou moment comic şi mi-a comunicat că nu poate juca aşa, cu oricine, că-şi strică stilul: “Ai recomandări?”. I-am spus că tocmai m-am întors de la Olimpiada de la Stockholm, că sînt autorul celebrelelor lucrări “Primii paşi în table cu profesorul Constantinescu” şi “De la 2-0 la 2-3” şi că acum lucrez la prototipul jocului de table în 4, ceea ce l-a convins să mă accepte drept challanger: “Sper că eşti conştient că joci cu Uţă, laureat al festivalului «Zarurile de Aur» de la Mangalia, în ‘88”.

Meciul, care a rămas în istoria complexului studenţesc Observator drept “meciul secolului”, un fel de Cassius Clay – Frazer al tablelor, s-a terminat pe la 9 dimineaţa, sub privirile a vreo sută de spectatori care, iniţial, intenţionaseră să meargă la cursuri. La capătul lui, Uţă era istorie: îl zdrobisem fără drept de apel, cu 10 – 9. Mi-a strîns mîna şi a recunoscut cu sportivitate că fusesem mai bun: “În viaţa mea n-am văzut aşa bulan!”.

În clipa în care s-a ridicat, a făcut cunoscut faptul că, de-acum înainte, cine se ia de mine se ia de el (ceea ce, aveam să aflu ulterior, nu era tocmai recomandat, dat fiind că Uţă nu era student în anul IV sau V, cum crezusem iniţial, ci un interlop din Turda care-şi făcea veacul prin cămin cînd venea prin Cluj în interes de serviciu). Am devenit protejatul lui, iar doi tipi care mă luaseră la pumni din senin şi cărora, ca să le fac o surpriză, nu le spusesem că sînt amic cu Uţă au fost nevoiţi să se mute din cămin după vreo două săptămîni, ca să mai scape de monotonie (să iei bătaie în fiecare seară te plictiseşte rău la un moment dat).

În anul următor am organizat personal, în complex, un campionat de table din ăla ca lumea: taxă de înscriere (voiai să joci cu mine, plăteai, că-mi consumai timpul în care aş fi putut învăţa la Rezistenţa Materialelor), sponsor (terasa din capătul căminelor, care înregistra vînzări record) şi blaturi ordinare în faza grupelor (cinci beri în ultimul meci din grupă şi-ţi refăceai liniaverajul). Am cîştigat trofeul la pas şi i-am dedicat victoria lui Uţă, care nu putuse participa: federaţia de specialitate îl obligase anul ăla să se înscrie la turneul universitar de la Gherla.