Mara se trezise târziu luni dimineaţa, sărise peste câteva etape prealabile mersului la lucru, chiar şi peste fardat, lucru neobişnuit pentru ea – de obicei stătea câte douăzeci de minute în faţa oglinzii. “Mă fardez în maşină, nu mai am timp acum”, işi zise, după care ieşi grăbită pe uşă.
Graba şi neşansa o făcură să calce acceleraţia exact în dreptul unui radar amplasat între două intersecţii de pe Splaiul Unirii, unde acum era trasă pe dreapta. Avea trusa de farduri în poală, pensula într-o mână şi oglinda retrovizoare îndreptată nefiresc în jos, într-o poziţie care o trăda. Nu mai avea nici un argument care s-o apere în faţa agentului de circulaţie, era evident cu ce se ocupa ea în timp ce conducea.
– Bună dimineaţa, doamnă. Agent Popescu de la Poliţia Rutieră (…) Permisul şi talonul la control, vă rog.
– Domnişoară! Avocat Mara B.
– Mă scuzaţi, actele, vă rog.
– Ştiţi, mă grăbeam tare, am o şedinţă la ora 9 şi nu-mi pot permite să întârzii.
– Înseamnă că aveţi maşina timpului, pentru că este deja 9:25.
– Vedeţi! Este foarte important să…
– Îmi pare rău, mă simt nevoit să vă reţin permisul, sunteţi un pericol pentru trafic.
– Dar…
– Îmi pare rău.
  
A doua zi se trezi şi mai târziu decât în dimineaţa precedentă.
Îşi aminti instant de povestea de luni dimineaţă şi rememorarea faptelor o plesni aproape la fel de tare ca gândul că a uitat să cumpere cafea şi că, peste toate astea mai presus decât orice – va trebui să meargă la birou cu troleibuzul. Ea cu troleibuzul?! Să-şi frece deux-piece-ul de toţi nespălaţii, să respire acelasi aer cu pulimea într-un spaţiu închis de câtiva metri pătraţi?
– Futu-l în gură de neşcolarizat, mi-a oprit carnetul! Ţăranul dracului! îşi spuse cu voce tare. Da, să creadă el că-mi frec eu coatele de toată pleava în transportul în comun. Să le-o trag, iau maşina!
  
Plecă cu gândul că ceea ce se întâmplase în ziua precedendă fusese decât un accident, pe ea nu o oprise niciodată vreun poliţist, sau dacă o oprise zâmbise frumos şi plecase în secunda urmatoare fără nici un fel de problemă. Fusese doar o întâmplare nefericită faptul că ieri o oprise un impertinent. Asta nu o să se mai repete niciodată. Nu în viaţa asta. Cel puţin cât o să fie tânără şi atrăgătoare… “Dacă, Doamne fereşte, se întamplă din nou să mă oprească vreun imbecil, am să ma folosesc de datele Cristinei, ea are carnet dar nu-l foloseşte niciodată pentru că n-are maşină. Seems fair to me!” îşi zise în timp ce băga cheia în contact.
Hotărî, ca măsura de precaţie, să nu meargă totuşi cu viteză foarte mare şi să nu vorbească la mobil în timp ce conducea.
După nici o mie de metri un agent îi făcu semn să tragă pe dreapta.
  
– Futu-vă!!! Imposibil! Acum ce-am mai făcut?! Formă un număr de telefon la repezeală:
– Andrei, o să te sune un poliţist, fii foarte atent: o să te întrebe de mine. Atenţie! NU SUNT CINE ŞTII TU CĂ SUNT!!! Apucă să închidă în grabă şi să arunce telefonul pe scaunul din dreapta înainte ca poliţistul să se aplece către ea.
– Bună dimineaţa, doamnă. Agent Ionescu de la Poliţia Rutieră a (…) Permisul şi talonul dvs, vă rog.
– Domnişoara… făcu Mara gâtuită de emoţii.
– Mă scuzaţi, actele, vă rog.
– Ştiţi, nu le am la mine, mă grăbeam când am plecat şi…
– Cum vă numiţi, va trebui să facem o verificare.
– Cristina F.
La doua minute după ce dădu prin staţie poliţistul primi un răspuns de la colegi.
– Domnişoara Cristina F, unde aveţi domiciliul?
– Strada Sibiu 12! “Yes”, îşi spuse satisfacută, în gând.
– Şi cum se numesc părinţii dvs?
Atunci amuţi. De unde dracu’ să ştie ea cum îi chema pe părinţii ţoapei de Cristina? Îşi putuse aduce aminte adresa pentru că nu avea cum să uite placuţete cu numele străzii şi numarul, le văzuse de atâtea ori când erau prietene şi mergeau una pe la alta în vizită, nu le-ar fi putut uita. Dar numele părintilor Cristinei? Dumnezeule, poate fi mai rău de atat? De ce mi se întamplă MIE? îşi zise înca o dată.
Trase aer în piept şi reveni cu jumatate de gura:
– Nnnu mai ştiu… dar eu le spun “mami” şi “tati”…
Linişte totală. Poliţistului nu-i venea să creadă. Din acest motiv nu mai scoase nici un cuvânt timp de câteva momente bune.
– Domnişoară, nu abuzaţi de bunătatea mea. Trebuie să…
– Nu, pe cuvânt domnule, uitaţi, îl sunăm acum pe prietenul meu să vă confirme că SUNT Cristina!
Lua precipitată telefonul fără măcar să aştepte să i se confirme că acest lucru era necesar, formă numărul lui Andrei şi i-l înmână agentului.
– Bună ziua, Agent Ionescu de la Poliţia Rutieră a (…). Puteţi să-mi confirmaţi, vă rog, ce spune prietena dvs?
– Ce anume?
– Prietena dvs… Cum o cheamă pe prietena dvs, domnule, în primul rând… ? întrebă agentul deja nervos.
Linişte…
Cum o cheamă?! De unde mama dracului să ştie el drept cine se dăduse Mara?!  Aceasta din grabă omisese să-i dea acest mic detaliu.
– Nnnu ştiu domnule, ştiţi… eu când i-o trag îi zic “iubi”!