De ambele maluri ale Iordanului (1):
Criza autoostaticilor

Julius Constantinescu

 

Am petrecut acum doi ani o vacanţă de neuitat în Iordania împreună cu deputatul cultural şi în acelaşi timp prietenul meu Ovidiu Raeţchi. De neuitat mai ales pentru el, căci la capătul călătoriei noastre prin deşertul Iordaniei s-a întors acasă cu un suvenir ce-i va aduce aminte toată viaţa de această aventură: actuala doamnă Raeţchi. Dar asta e altă poveste, mai avem până acolo.

 

În Iordania am intrat terestru, din Israel, trecând Iordanul în sens invers decât îl trecuse poporul ales la finele celor 40 de ani în care a rătăcit prin deşert. La capătul evreiesc al istoricului pod Allenby am intrat într-o mică baracă ce servea drept punct vamal. Aici, fiii lui Israel ne-au uşurat fără multă vorbă de 65 de dolari americani, reprezentând “taxa de pod”. Am obiectat, arătându-le că nu e kosher să jecmănească nişte sărmani pelerini creştini la locurile sfinte, dar cinstiţii vameşi din Iudeea ne-au asigurat că totul se plăteşte la ieşirea din ţara lor şi că nu vom mai avea nimic de achitat dincolo. Apoi ne-au făcut uşurel vânt pe uşă-afară. Ne-am trezit într-un soare ucigător, fără nici un adăpost Citeşte mai departe…

TUTORIAL: Cum nu se dă jos burtica

Julius Constantinescu

 

Vine un moment în viaţa oricărui bărbat când îşi doreşte să scape de burtică. E un fel de midlife crisis-ul săracului: dacă nu-ţi permiţi o maşină mai scumpă şi o femeie mai tânără, măcar cu un abdomen mai plat să te alegi. Experienţa ne arată însă că e mult mai probabil să faci rost de bani ca să-ţi cumperi o maşină decapotabilă decât să scapi de burtă.

 

Dar să nu anticipăm. Pentru moment, să ne întoarcem în timp cu câţiva ani, la prima – dintr-un lung şir – tentativă de a scăpa de burtică.
Citeşte mai departe…

Senzaţii tari africane: cu cortul printre lei

Julius Constantinescu

 

Câtă vreme banii se aflau încă în buzunarele noastre, pentru Richard, patronul unei mici agenţii din Arusha ce plimbă albi prin savană în schimbul unor sume modice cuprinse între 160 şi 200 de dolari pe zi, nimic nu părea imposibil. Scutura din cap, dezvelindu-şi dinţii albi, şi dădea drumul unui hohot de râs melodios şi tonic, apoi relua cu bunăvoinţă oferta micii lui agenţii, adăugând fără ruşine produse şi servicii inexistente şi asigurându-ne, orice am fi întrebat, că se poate rezolva cu uşurinţă.

 

De fapt, marea noastră îngrijorare era legată de perspectiva de a petrece două nopţi într-un cort în mijlocul savanei. Cu răbdarea celui obişnuit cu neştiinţa albilor, ne-a înlăturat temerile descriindu-ne cu lux de amănunte locul absolut sigur unde urma să înnoptăm: un camp îngrădit, cu pază armată, un fel de fortăreaţă în care, practic, eşti mai în siguranţă chiar decât la Zoo.

 

I-am mai pus câteva întrebări şi, puţin după miezul nopţii, ne-am dus să ne culcăm, încetând să-l mai jignim cu neîncrederea noastră.
Citeşte mai departe…

Scurta și intensa mea șefie la Daily Cotcodac

Dragii mei,
Africa e minunată, plaja este de vis, peisajele sunt extraordinare. Eu sunt bine, mâncarea e bună, totul merge cum am plănuit. Acasă, tot așa, totul decurge conform planului. Le-am promis lui Vivi, lui Beni și lui Ozzy că îi fac șefi ca să mă asigur că vor produce fiecare câte un text când vor constata că nu e așa.
Acum am ales să preiau textul doamnei Vivi Floricică, deși povești identice ar fi avut și Beni și Ozzy, dar de la ăia n-am văzut niciodată o supă caldă.
Cât despre restul autorilor, pe CMS-ică, de pildă, l-am rezolvat altfel. I-am dat, chipurile din greșeală, un mail în care o întrebam pe Ina dacă e mulțumită de câți bani i-am dat în martie.
Prin urmare, am vrut doar să mă asigur că, în lipsa mea, nimeni nu va face glume bune pe DC. Așa că în continuare parola o știu doar eu, dar dinspre partea asta știm cu toții că nu-i niciun pericol.
Toate cele bune,
Al vostru,
Julius

Citeşte mai departe…

Cum a murit Humphrey Bogart

Julius

Mi-am luat săptămâna trecută o pereche de pijamale de la Marks & Spencer, foarte drăguuţe.

Mă întorc azi-dimineaţă acasă pe la 5, uşor vesel, că fusese ziua lu’ dom’ preşedinte de pisici Adrian. Mă spăl pe dinţi, îmi pun pijamalele pe mine, îmi afund mâinile în buzunare şi mă îndrept în pasul strengarului spre pat, fluierând ca Humphrey Bogart. Şi taman când fluieram mai vesel, mă împiedic de covor şi mă fac grămadă.
Citeşte mai departe…

O seară cu bere şi filme

Julius

Mă dusesem într-o seară la o prietenă să bem bere şi să ne uităm la un film, descărcase ceva de pe torrente şi mă invitase la ea. De fapt, nu mergea decât un singur film, restul erau copii proaste sau pur şi simplu nu le citea playerul. Mi-era egal, filmele de omorât timpul sunt toate la fel.
Citeşte mai departe…

Pana piţipoancei

Julius

Nu ştiţi ce este „pana piţipoancei”, nu?

Pana piţipoancei e atunci când pleci de-acasă cu acul pe roşu şi-ţi spui că bagi motorină când te întorci de la mall, dar îţi dai şi ultimul bănuţ pe hăinuţe şi nu mai cu ce băga motorină.

selfie

Motorul dă rateuri şi maşina tremură, iar tu opreşti aerul condiţionat, radioul, ştergătoarele şi te ţii de volan ca pilotul unui Boeing 777 rămas fără motoare de manşă, anunţând, pe un ton grav: „Hăinuţelor, vă vorbeşte căpitanul! Am rămas fără combustibil. Vom încerca o parcare de urgenţă!”
Citeşte mai departe…

Cum mi-am dat seama că nu sunt gay

Julius Constantinescu

Urăsc să fac baie în cadă. Nu-mi place să aştept fâţâindu-mă ca un tâmpit prin casă, învelit doar cu un prosop, până se umple cada, să încerc apa cu degetul, să nu fie nici prea caldă, dar nici prea rece, iar când baia e pregătită, să mă vâr acolo şi să stau la murat. Un bărbat face duş. Dacă aveţi îndoieli, amintiţi-vă ce-au păţit în baie Seneca, Marat sau Jim Morrison (primii trei nu ştiţi ce-au păţit, nu-i aşa? Nu e timpul pierdut, poate face Oliver Stone un film şi despre viaţa lui Seneca).
Citeşte mai departe…

De ce nu mă cheamă Marean

Iulian-Ovidiu Constantinescu

Fiind născut de Sfântă Mărie, tradiţia spune că sunt sortit – asemenea tuturor celor născuţi în zi binecuvântată de Dumnezeu – unui destin glorios. În buna tradiţie creştină, primul semn al acestui destin glorios ar fi trebuit să fie, firesc, numele de Marian.

Mama a fost bună cu mine şi nu mi-a spus, totuşi, Marian, ci Marus Marius. M-a înscris la Sfatul Popular sub numele Iulian-Marius, iar când popa m-a scos din cristelniţă cântând pe nas „Se boteaaaază roooobul lui Dumnezeuuu… cum ziceaţi că-l cheamă, doamnă?”, mama s-a repezit să-i şoptească: „Iulian-Marius, părinte!” – să nu rămâie gloriosul rob al lui Dumnezeu nebotezat corect.
Citeşte mai departe…

Pregătiri de drum. Cum reuşesc ai mei să nu piardă trenul

Julius Constantinescu

Una dintre cele mai spaime ale părinţilor mei este să nu piardă trenul. Nu l-au pierdut niciodată, dar asta nu-i împiedică să-şi ia toate măsurile de precauţie şi să rămână mereu în alertă. Desigur, în România este foarte greu să pierzi trenul – practic, ar trebui să ajungi la gară abia peste trei zile, dar şi atunci sunt şanse destul de mari ca el nu să nu fi sosit încă de la Ploieşti -, însă ne vom raporta aici strict la ora de plecare menţionată în Mersul trenurilor.

Pregătirile încep cu o zi înainte şi, cu minimum 24 de ore înainte de plecare, valizele trebuie făcute şi aliniate la uşă, să fie la îndemână. Citeşte mai departe…