Petra si Palmyra, perlele deşertului, sau cum au prosperat arabii înainte de petrol (2)

Julius Constantinescu

 

La Petra vine un arab

Aşa cum am văzut data trecută, nabateenii au migrat în secolul VI î.Hr. spre nord şi s-au stabilit în Transiordania, atraşi probabil de clima prietenoasă din deşertul iordanian: soare ucigător şi nici o picătură de ploaie. Arabii au cucerit oraşul Petra de la edomiţi şi îl vor trasforma, timp de patru secole, în cel mai important punct al comerţului dintre Saba şi Mediterana.

 
Petra 2
Foto: pockettactics.com.
 

Ce avea totuşi Petra, în afară de clima binecuvântată, de i-a făcut pe nabateeni să se oprească din drum în plin deşert? În primul rând, apă – între Arabia Centrală şi Iordania, doar aici se găsea apă. Or, pentru un oraş aflat pe drumul caravanelor, asta era mană cerească, o puteau vinde aproape la fel de scump ca evreii din zilele noastre la Tel Aviv. Citeşte mai departe…

Petra si Palmyra, perlele deşertului, sau cum au prosperat arabii înainte de petrol (1)

Julius Constantinescu

 

palmyra 2

 

Cu mult înainte să se convertească la religia păcii şi să treacă jumătate din lume prin foc şi sabie, arabii erau nişte oameni destul de paşnici. Cei care nu dispreţuiau munca (nu foarte mulţi, totuşi, hărnicia n-a fost niciodată la mare cinste printre fiii deşertului – asta dacă vă întrebaţi cu cine seamănă arabii contemporani) se ocupau în general cu negoţul, cărând mărfuri prin deşert şi păzindu-se de alţi arabi, mai puţin paşnici, care doreau să-i ucidă şi să le fure bunurile, şi de duhuri scăpate din sticlă care te puneau să răspunzi la tot felul de ghicitori stupide. Cu timpul, aflaţi pe principalele axe de comerţ ale Antichităţii (India – Mediterana, Egipt – Mesopotamia şi China – Mediterana), arabii au întemeiat la nord de Peninsula Arabică regate prospere. Două dintre ele, poate cele mai strălucitoare, pot fi admirate şi astăzi în deşert: Petra şi Palmyra. În cele ce urmează vom încerca să vedem cum au reuşit fiii deşertului să scoată bani din piatră seacă, la propriu, şi să ridice aceste minuni din ale căror ruine impunătoare strănepoţii lor se străduiesc astăzi, cu destul succes, să nu câştige nici un ban.
Citeşte mai departe…

Evenimentul zilei de ieri

Julius Constantinescu

 

23 aprilie

1616 Moare Miguel de Cervantes. A luptat în celebra bătălie navală de la Lepanto şi, în urma rănilor primite aici, şi-a pierdut braţul stâng. Patru ani mai târziu, Cervantes este capturat de piraţi şi ţinut în sclavie timp de cinci ani la Alger. Întors în sfârşit acasă, Cervantes se confruntă cu drama veteranilor care nu se pot reintegra în societate, fiind nevoit, ca să poată supravieţui, să facă diverse munci nedemne de un soldat, cum ar fi aceea să scrie cărţi foarte bune.
Citeşte mai departe…

Shakespeare, agent de propagandă al Tudorilor

Julius Constantinescu

 

Încep prin a-mi cere scuze pentru titlul perfect cretin – probabil aţi verificat deja dacă n-aţi intrat cumva din greşeală pe site-ul prestigioasei reviste Historia. Pe de altă parte, n-am prea avut de ales: sincer, câţi dintre voi aţi citi un text cu titlul „Războiul celor Două Roze, consecinţă firească a schimbărilor profunde din societatea medievală engleză de la sfârşitul secolului XV”?

 

Am glumit, mă, nu plecaţi!

 

ShakespeareEste îndeobşte cunoscut apetitul marelui Will pentru drama istorică (remarcaţi, vă rog, cât de elegant am evitat formularea „Cu toţii am văzut sau am citit piesele lui Shakeaspeare…”), apetit rămas neegalat până astăzi, deşi Sergiu Nicolaescu a depus eforturi considerabile în acest sens. Ca orice scriitor care depăşise prejudecata că marile genii trebuie să moară în mizerie, Shakespeare a răspuns cu abilitate în piesele sale istorice atât aşteptărilor publicului plătitor de bilete, cât şi aşteptărilor reginei Elisabeta I, patroană şi prietenă generoasă a artiştilor. Mişcare salutară, întrucât şi ceilalţi confraţi şi concurenţi ai marelui Will făceau practic acelaşi lucru – se ştie că intelectualii au avut mereu o capacitate uluitoare de a se orienta politic.

 

Ce i se poate reproşa marelui Will

 

Pe lângă denumirea poetică „Războiul celor Două Roze”, care îi aparţine, Shakespeare a lăsat posterităţii, prin piesele sale, o imagine deformată a conflictului ce a opus casele de York şi Lancaster între anii 1450 şi 1485. Citeşte mai departe…

„Daily Cotcodac – Istoria amuzantă”, acum disponibil şi online

Avem o veste bună pentru cititorii care au căutat în zadar pe torrente numărul 3 de print DC, „Daily Cotcodac – Istoria amuzantă”: acum îl pot descărca legal, la o calitate foarte bună, chiar de pe site-ul nostru oficial. Desigur, ar fi un gest de mare nobleţe din partea voastră dacă mai întâi aţi trece pe la butonul de donaţii, deşi suntem convinşi că veţi reuşi totuşi să găsiţi în voi resursele sufleteşti să n-o faceţi.

Header Daily Cotcodac - Istoria amuzantă
Citeşte mai departe…

Claudius, tocilarul de pe tronul Romei

Julius Constantinescu

Unul dintre cele mai trainice mituri legate de iulio-claudieni – alături, normal, de cel că Nero a dat foc Romei – este că împăratul Claudius ar fi fost retardat. Despre Nero nu sunt prea multe lucruri de spus – înainte să prigoneşti creştini, e bine să te gândeşti de două ori dacă ţii neapărat să-ţi pui în cap cea mai mare maşinărie de PR din toate timpurile. Însă cât de retardat a fost în realitate Claudius vom vedea imediat.

Cum a făcut-o Claudius pe prostul

Viitorul împărat Claudius suferea într-adevăr de un handicap de natură să creeze confuzie: era slab de picioare şi uşor bâlbâit. Cum pe vremea aia orice handicap fizic din naştere era automat asociat cu retardul mintal (în schimb, dacă îţi retezai trei degete când tăiai lemne, puteai trece în continuare drept un tip inteligent), nimeni nu şi-a mai bătut capul cu el. Citeşte mai departe…

Happening stradal: Vitellius, împăratul ciopârţit şi azvârlit în Tibru

Julius Constantinescu

 

Lingău, laş, trădător, arivist, preocupat doar de propriul stomac – aţi crede că e vorba de vreun intelectual din zilele noastre, nu de un împărat al Romei. Vitellius Şi totuşi, asta e imaginea pe care istoricii antici ne-o transmit la unison – lucru rar, de altfel – despre Vitellius (foto), al treilea dintre cei patru împăraţi ai anului 69. Să adăugăm la aceste plăcute calităţi şi un grobianism ce reuşea adesea să-i umple de scârbă chiar şi soldaţi, o educaţie precară şi neostoita sete de sânge arătată în cele opt luni de domnie şi vom înţelege de ce, atunci când soldaţii lui Vespasian l-au târât de păr pe Via Sacra, plebea s-a călcat efectiv în picioare pentru a apuca să-l scuipe, să-l înjure şi să arunce în el cu pietre, bălegar şi gunoi.

 

Vitellii, lingăi din tată-n fiu
Aulus Vitellius, împăratul, a fost fiul lui Lucianus Vitellius, unul dintre cei mai dăruiţi lingăi văzuţi vreodată de Roma (iar Roma n-a dus niciodată lipsă de aşa ceva; numai osanalele închinate de Ovidiu lui Octavian pentru a obţine iertarea ar fi de ajuns pentru a-l îmbolnăvi de invidie pe C.V. Tudor). Vitellius tatăl a apucat să pupe în fund trei împăraţi şi doar cruzimea zeilor a făcut să se stingă înainte de urcarea pe tron a lui Nero, patron generos al pupincuriştilor şi lichelelor de tot soiul. Citeşte mai departe…

Şantajul de presă: marii ziarişti şi marile lor portofele (2)

George Damian

 Un caz mai complicat: masca de gaze a Armatei române

În anul 1931, Ministerul Apărării de la Bucureşti dorea să doteze armata cu măşti de gaze. Când există cerere, apare şi oferta: Nicolae Malaxa s-a oferit să fabrice el masca de gaze italiană model Pirelli. A doua ofertă a venit de la afaceristul Emil Ochs, care a propus masca de gaze germană model Auer. Şi din acest moment încep ciudăţeniile: într-o bună dimineaţă, Nicolae Malaxa s-a trezit pe birou cu o copie după dosarul ofertei făcute de Emil Ochs – parametri tehnici, costuri, contactele firmei germane, absolut tot. Miracol dumnezeiesc nu putea fi, deci cel mai probabil prietenii lui Malaxa din Serviciul Secret de Informaţii şi-au zis că nu îl pot lăsa pe marele industriaş fără să ştie cu ce se ocupă concurenţa. De obicei, un om de afaceri de succes trebuie să fie bine informat.
Citeşte mai departe…

Actium, bătălia în care Marc Antoniu a pierdut un imperiu

Julius Constantinescu

Suntem în vara lui 30 î.Hr. Se împlineşte aproape un an de când Marc Antoniu, unul dintre cei mai capabili şi iubiţi general pe care i-a avut vreodată Roma, suferă de o depresie cruntă. Când nu bea până nu mai ştie de el (am uitat să vă spun, Marc Antoniu a fost şi unul dintre cei mai capabili beţivani pe care i-a avut vreodată Roma), se plimbă pe digurile Alexandriei, căinându-se: „Pe Bacchus, nu mi-era mai bine mie singur?” În ziua de 1 august, într-un moment de demnitate, Marc Antoniu comite un gest salutar, de care bărbaţii însuraţi din ziua de astăzi nu par să mai fie în stare: se sinucide. Să vedem însă și cum s-a ajuns aici (așa, de chestie; dacă sunteți însurați, oricum nu mai puteți dispune de propria viață după bunul plac).

Marc Antoniu atacă testamentul lui Cezar

În anul 44 î.Hr., iubitul dictator şi părinte al patriei Iulius Cezar se stinge în braţele celor dragi, care încercau să-l ţină în picioare pentru ca restul colegilor să-l poată lovi cu pumnalele. Suntem la începutul unor lungi ani de luptă crâncenă pentru putere, la capătul cărora avem doi finalişti: Marc Antoniu, prieten și strălucit general al dictatorului defunct, și tânărul Octavian, adoptat prin testament și desemnat moștenitor de către același dictator. Octavian stăpâneşte Occidentul, iar Marc Antoniu Orientul – incluzând-o aici şi pe Cleopatra, regina Egiptului (pe asta Cezar uitase să i-o lase prin testament lui Octavian, așa că Antoniu se simte dator să continue munca prietenului său).
Citeşte mai departe…

Istoria veselă a şpăgii la români (2)

George Damian
Julius Constantinescu

Perioada fanariotă: şpaga devine legală

Mihail Grigore Sutu vodaDupă epoca vitejilor voievozi, au venit vremurile fanarioţilor. O perioadă în care sarmalele şi mititeii au devenit mâncăruri sută la sută româneşti, iar vocabularul ni s-a îmbogăţit cu concepte profunde precum peşcheş sau bacşiş. Şpaga a devenit mod de viaţă. Schema economică din perioada fanariotă era simplă: funcţiile din stat se împărţeau contra cost – solicitantul plătea pentru a fi numit într-o funcţie, apoi storcea cât putea din domeniul încredinţat pentru a-şi plăti datoriile contractate pentru achiziţionarea postului şi a rămâne cu un ce profit. Sistemul pornea de la domnitor, care îşi cumpăra funcţia de la sultan, şi se oprea la cel mai mic slujbaş. Modelul a durat mai bine de un secol şi sunt foarte greu de separat cazuri anume: întreaga administraţie era o şpagă totală. Dacă sunteţi genul de şpăguitor timid, căruia îi este jenă şi să dea o ciocolată la doamna de la administraţia financiară, nu credem că aţi fi făcut cine ştie carieră sub fanarioţi.

Şpaga progresistă: pentru o Românie a viitorului

Secolul al XIX lea i-a lovit pe români ca un baros: fără monedă, fără armată, fără sistem legislativ. Ruşii au ocupat Basarabia în 1812 şi au făcut-o provincie autonomă – i-au lăsat pe români să se administreze singuri, cu condiţia să întreţină drumurile şi armata de ocupaţie (de notat că ruşii erau la prima ocupaţie, n-aveau de unde şti că întreţinerea drumurilor este peste puterea românilor). Surpriza a fost totală: niciodată nu se găseau bani. Citeşte mai departe…