Julius Constantinescu

Unul dintre cele mai trainice mituri legate de iulio-claudieni – alături, normal, de cel că Nero a dat foc Romei – este că împăratul Claudius ar fi fost retardat. Despre Nero nu sunt prea multe lucruri de spus – înainte să prigoneşti creştini, e bine să te gândeşti de două ori dacă ţii neapărat să-ţi pui în cap cea mai mare maşinărie de PR din toate timpurile. Însă cât de retardat a fost în realitate Claudius vom vedea imediat.

Cum a făcut-o Claudius pe prostul

Viitorul împărat Claudius suferea într-adevăr de un handicap de natură să creeze confuzie: era slab de picioare şi uşor bâlbâit. Cum pe vremea aia orice handicap fizic din naştere era automat asociat cu retardul mintal (în schimb, dacă îţi retezai trei degete când tăiai lemne, puteai trece în continuare drept un tip inteligent), nimeni nu şi-a mai bătut capul cu el.

Claudius şi-a folosit handicapul cât timp pe tronul Romei s-a aflat nepotul său Caligula, jucând rolul unui retardat care nu putea emite pretenţii la purpura imperială. Acest lucru a reuşit să-l salveze de la moarte, fiindcă, altfel, speranţa de viaţă în familia împăratului era extrem de redusă, Gaius fiind o combinaţie plăcută de demenţă, paranoia şi cruzime. Claudius şi-a jucat atât de bine rolul, încât până şi maică-sa, Antonia, era convinsă că fii-su e “un avorton schiţat în grabă de natură”; cât despre nepoţelul Caligula, una dintre plăcerile sale era să-şi bată joc de el în public.

Lawrence Alma-Tadema – “Ave, Caesar! Io, Saturnalia!” Tablou înfăţişându-l pe Claudius descoperit de soldaţi îndărătul unei perdele. Istoricul Flavius Josephus povesteşte că viitorul împărat a îngheţat de groază atunci când soldatul care i-a zărit sandalele ieşind de sub perdea a exclamat, teatral: “Hopaaa! Dar ce avem noi aici?”

Datorită acestei imagini de nătâng, pe care o cultivase de nevoie, Claudius a reuşit să rămână singurul iulio-claudian cu legături directe spre tron rămas în viaţă în momentul în care Caligula a fost asasinat. Aşa că pretorienii îndureraţi de pierderea lui Caligula (şi mai de salariile nesimţite pe care le ridicau de la el) l-au proclamat împărat imediat ce l-au descoperit după nişte perdele, unde se ascunsese de teamă să nu fie, la rândul său, asasinat. Claudius s-a simţit după aceea şi a inventat donativul, o mită oficială pe care împăratul o dădea soldaţilor ca să fie sigur că aceştia îl iubesc sincer.

Cum a făcut-o Claudius pe deşteptul

Chiar dacă unii autori antici au continuat să-l considere retardat (Seneca, de pildă, îl considera doar o jucărie a nevestelor lui), cei mai mulţi i-au recunoscut extraordinara capacitate intelectuală. Suetonius, istoric relativ ostil cezarilor, îşi intitulează capitolul dedicat lui “Divinul Claudius” (“Clau-gol”, i-am spune noi astăzi), iar Flavius Josephus spunea despre el că îi supravieţuise lui Caligula “îndeletnicindu-se cu studierea scriitorilor, mai ales a grecilor, căutând să evite orice fel de necazuri”. De altfel, Claudius nu doar citea, ci şi scria cărţi: a scris o istorie a Romei în 41 de volume, una a Etruriei în 20 de volume şi una a Cartaginei în 8 volume (pe ultimele două le-a scris în greacă).

Urcat pe tron, Claudius s-a dovedit a fi nu doar un tocilar jenant, ci şi un împărat de succes. A transformat administraţia imperiului într-o mare cancelarie, numind în funcţii liberţi competenţi (ceea ce noi numim astăzi “tehnocraţi”), a făcut lucrări publice de anvergură (de pildă, a reconstruit portul Romei, Ostia, făcându-l funcţional pentru cerinţele de la acea vreme), a cucerit Britania şi a avut o activitate legislativă diversă şi considerată, în general, inspirată. E drept că, în scurt timp, competenţii tehnocraţi au reuşit să facă din corupţie o artă în sine, dar, în linii mari, cancelaria imperială funcţiona cu eficienţă.

Şi, în fine, cum a făcut-o Claudius de oaie

Claudius s-a tâmpit, într-adevăr, spre bătrâneţe, însă e un lucru ştiut că la bătrâneţe mai toţi bărbaţii se tâmpesc. Mai întâi a luat-o de nevastă pe Messalina (de fapt, a fost a treia lui soţie, dar ne raportăm strict la momentul în care lui Claudius i-a luat Jupiter minţile), femeie care întrunea, practic, cam toate calităţile necesare să-ţi vină s-o calci în picioare: infidelă, nimfomană, perversă, intrigantă, lacomă, manipulatoare şamd. Şi care probabil ar fi reuşit, într-un final, să-l şi ucidă, dacă libertul Narcissus nu l-ar fi scăpat la timp de ea.

Proaspăt văduvior, deja paranoic, temător şi amnezic, Claudius îşi reface viaţa alături de nepoţica Agrippinna. Mă rog, “îşi reface viaţa” e un fel de-a spune, pentru că Agrippinna avea să-l bage în pământ – la propriu, nu aşa cum se alintă bărbaţii din ziua de azi.

Poză de familie: împăratul Claudius, iubitoarea sa soţie, Agrippina Minor, şi micuţul Nero. Până la urmă, Agrippina îl va ucide pe Claudius, iar mai târziu ăla micu’ va prefera s-o ucidă pe mă-sa decât să se culce cu ea şi să spună lumea că-s vreo familie de denaturaţi.
(sursă foto: Fotolia)

La tron i-a succedat fiul Agrippinnei – pe care, într-un alt moment de mare inspiraţie, îl adoptase. Era un băieţel drăguuuţ şi bucălat, pe care-l chema exact ca pe programul ăla de ars cd-uri.

Material apărut în ziarul “Daily Cotcodac Explorer”, realizat în colaborare cu Viasat Explorer România.