Julius Constantinescu

Încep prin a-mi cere scuze pentru titlul perfect cretin – probabil aţi verificat deja dacă n-aţi intrat cumva din greşeală pe site-ul prestigioasei reviste Historia. Pe de altă parte, n-am prea avut de ales: sincer, câţi dintre voi aţi citi un text cu titlul „Războiul celor Două Roze, consecinţă firească a schimbărilor profunde din societatea medievală engleză de la sfârşitul secolului XV”?

Am glumit, mă, nu plecaţi!

Este îndeobşte cunoscut apetitul marelui Will pentru drama istorică (remarcaţi, vă rog, cât de elegant am evitat formularea „Cu toţii am văzut sau am citit piesele lui Shakeaspeare…”), apetit rămas neegalat până astăzi, deşi Sergiu Nicolaescu a depus eforturi considerabile în acest sens. Ca orice scriitor care depăşise prejudecata că marile genii trebuie să moară în mizerie, Shakespeare a răspuns cu abilitate în piesele sale istorice atât aşteptărilor publicului plătitor de bilete, cât şi aşteptărilor reginei Elisabeta I, patroană şi prietenă generoasă a artiştilor. Mişcare salutară, întrucât şi ceilalţi confraţi şi concurenţi ai marelui Will făceau practic acelaşi lucru – se ştie că intelectualii au avut mereu o capacitate uluitoare de a se orienta politic.

Ce i se poate reproşa marelui Will

Pe lângă denumirea poetică „Războiul celor Două Roze”, care îi aparţine, Shakespeare a lăsat posterităţii, prin piesele sale, o imagine deformată a conflictului ce a opus casele de York şi Lancaster între anii 1450 şi 1485. Mai bine de două secole, viziunea lui Shakespeare despre acest război a influenţat modul în care englezii au perceput a doua jumătate a secolului XV: violentă, anarhică, o perioadă întunecată din istoria Angliei, în perfectă contradicţie cu pacea, stabilitatea şi prosperitatea care domneau sub dinastia Tudorilor – perioadă de aur în care atât marele Will, cât şi distinşii spectatori aveau marele noroc să îşi ducă fericiţi zilele.

Că Shakespeare nu putea cuprinde într-o piesă de teatru 35 de ani de războaie, răscoale şi uzurpări, este de înţeles; că a trebuit să simplifice la maximum conflictul în sine şi caracterul personajelor, este din nou de înţeles. Însă imaginea de ansamblu pe care Shakespeare a transmis-o contemporanilor şi posterităţii era profund viciată de propaganda activă a Tudorilor. Iată, de pildă, cum explică Shakespeare, în drama care deschide ciclul pieselor istorice, întreaga desfăşurare ulterioară a evenimentelor:

„Ştiu că domnul meu, Dumnezeul atotştiutor,
Veghează din ceruri şi trimite asupra voastră
Pedeapsă cruntă, care vă va lovi urmaşii, încă nenăscuţi,
Pentru că voi, supuşii mei, aţi cutezat a vă ridica
Ameninţându-mi astfel gloria şi coroana”
(Richard II, Actul 3)

Ei, hai c-aţi citit şi Shakespeare astăzi!

Pare greu de crezut, dar evenimentul la care se face referire aici este uzurparea tronului din 1399, când regele Richard II a fost răsturnat de Lancasteri şi înlocuit cu Henric IV – adică în urmă cu un secol. Iată, deci, o explicaţie simplă, ce putea fi înţeleasă de englezii din Evul Mediu cu aceeaşi uşurinţă cu care ar înghiţi-o astăzi şi românii ortodocşi: uzurpi tronul, te bate Dumnezeu!

Peste aproape 100 de ani, Dumnezeu se mai înmoaie niţel, iar marele Will ne prezintă finalul conflictului, în piesa Richard III:

„Azi Richmond şi Elisabeta,
Moştenitorii celor două ramuri,
Prin voia cerului vor stinge ura.
Urmaşii lor să poată-mbogăţi
Prin binefacerile păcii viitorul,
Prin zile fericite şi prospere”.
(Richard III, Actul 5)

Emoţionant, nu-i aşa? Ce drăguţ: cele două roze rămân împreună…

(sursă foto: Britannica.com)

Propaganda Tudorilor: o duceţi ca pe roze!

Războiul celor Două Roze se sfârşeşte formal prin bătălia de la Bosworth, unde viitorul rege Henric VII îl învinge şi ucide pe Richard III. Rămas fără un concurent la tron, Henric încearcă să stingă definitiv conflictul şi se căsătoreşte cu Elisabeta de York. Acest moment, glorificat de propaganda Tudorilor, marchează oficial ruperea de trecutul violent şi angajarea Angliei, sub Tudori, pe drumul consolidării societăţii medievale multilateral dezvoltate.

Bătălia de la Bosworth – Parodiere a viziunii victoriene asupra istoriei.
Sursă foto: Wikipedia

În realitate, nici secolul al XV-lea nu a fost aşa de violent şi anarhic cum îl prezintă Shakespeare, nici secolul al XVI-lea atât de liniştit pe cât doreau Tudorii să îl prezinte contemporanilor. Folosindu-se de sperietoarea secolulul precedent, regii dinastiei Tudor încercau să mascheze că pacea era adesea menţinută prin teroare, şi nu rezultatul unui echilibru social.

Vă văduvesc astăzi de plăcerea de a citi despre cauzele Războiului celor Două Roze (hai că acum, pe final, încep să vă devin simpatic) şi transformarea societăţii engleze sub Tudori. Vă recomand însă două serii documentare foarte bune pe această temă pe Viasat History: „Lupoaicele” (între altele, povestea reginei Margareth de Anjou, soţia lui Henric VI – rege care a reuşit performanţa rară de a fi de două ori alungat de pe tron, dar şi poveştile nefericitei Lady Jane şi a celor două fiice ale lui Henric VIII care au urcat pe tronul Angliei, Bloody Mary şi Elisabeta I) şi „Viaţa la fermă în era Tudorilor”.

Revenind la marele Will, să mai spunem că este foarte puţin probabil ca el să fi cunoscut măcar cu aproximaţie cauzele multiple şi profunde ale Războiului celor Două Roze – documentarea sa pentru piesele ce tratează această perioadă s-a datorat exclusiv unor scrieri istorice redactate sub Tudori, ce se aliniau propagandei oficiale.

În schimb, cunoştea sufletul spectatorului ca nimeni altul: băga cel puţin două crime şi un viol în fiecare act.