Julius
O limbă roşie de pământ de-a lungul căreia stau înşirate câteva case de lemn vopsite în culori vii, umbrarul generos de paie ce adăposteşte barul şi o bucătărioară, o caroserie ruginită de VW Beetle pictată cândva în stil hippi, trei bănci de lemn şi nişte şezlonguri şchioape risipite pe nisip – toate astea formează aşezământul Crazy Mzungu, care ziua serveşte ca resort destinat albilor, iar noaptea adăposteşte o discotecă sătească de mică anvengură.

Aşezământul turistic şi cultural Crazy Mzungu este patronat de o belgiancă veştejită. Din ţara natală mai păstrează doar tradiţia femeilor de a se îmbrăca foarte şleampăt; în rest, sunt doar două lucruri pe lume care o interesează: iarba şi armăsarii locali. Din fericire, în Zanzibar ambele se găsesc din abundenţă şi la preţuri modice.

 

Şeful armăsarilor locali pripăşiţi la Crazy Mzungu e destul de pirpiriu şi deţine un nas neobişnuit de teşit – pare că cineva i l-a întins cu pliciul pe faţă. Dându-i un aer caricatural, nasul îi subminează nefericitului său posesor orice încercare de a părea autoritar, neajuns pe care îl suplineşte făcând-o pe şmecherul. Poartă cămaşa descheiată, iar capul şi-l împodobeşte cu o pălăriuţă care în Europa ar trece drept hipsterească, însă la Crazy Mzungu este semn al statutului social privilegiat. Mister Happiness, căci aşa se recomandă, este cel care conduce cu adevărat stabilimentul. Fiindcă îndeplineşte şi funcţia de prim-armăsar pe lângă belgianca veştejită, e oarecum de înţeles că şi el e veşnic fumat.

Pe lângă cele două poziţii deja menţionate, Mr. Happiness mai cumulează şi funcţiile de barman, dealer de iarbă, peşte şi, în general, îţi poate face rost de orice. Mai puţin de ceva comestibil – asta, la Crazy Mzungu, depăşeşte cu mult capacităţile personalului.

Am ajuns la Crazy Mzungu pe la 1 noaptea împreună cu colegul Boby, mânaţi într-acolo de o sticlă de Jack şi cele câteva cutii de bere băute mai devreme. O muzică dance cu uşoare accente tribale, customizată probabil pentru cerinţele locale, bubuia din două boxe înalte cât tejgheaua (pentru cititorul nostru Emil B.: înalte cât un stat de om). Farurile carosieriei de Beetle, unul albastru şi unul roşu, serveau de reflectoare.

Îngrămădite sub un stâlp în vârful căruia atârna un bec, trei nimfe de ciocolată înveşmântate în rochii mulate, foarte scurte şi cu paiete, dansau fără prea mare tragere de inimă. Le priveau un maasai în costum colorat, angajat să patruleze plaja dintre resorturi, şi un negru cu aer golănesc ce încerca să-şi dea importanţă. Ceva mai departe de lumina becului performa un imitator al lui Michael Jackson, înconjurat de câţiva consăteni plictisiţi, mai puţin interesaţi de arta coregrafică.

Apariţia celor doi mzungi le-a înviorat brusc pe dansatoare: eram o pleaşcă nesperată la ora aia. După încă două beri Kilimanjaro, am găsit că fetele dansează minunat, iar după încă una am exclamat, entuziasmat:

– Băi Boby, astea au ritmul în sânge.

După care, dorind să aflu mai multe despre ritmul african, am luat-o la dans pe cea mai arătoasă dintre ele – adică pe cea în rochie cu model de leopard. Colegul Boby a trebuit să se mulţumească cu rochia aurie cu sclipici.

M-am trezit într-o poziţie incomodă pe canapea, cu ecranul unui telefon vârât sub nas, şi a trebuit să mă uit la pozele unui plod mulatru, pe care rochia de leopard pretindea că îl făcuse cu un italian. Aplecat deasupra mea, Mr. Happiness şi-a dezvelit dinţii într-un surâs şmecheresc şi m-a invitat să discutăm. Mzungu Boby s-a prăbuşit alături mai mult mort decât viu:

– Băăăi, aia pute îngrozitor! Ai luat-o pe singura care nu pute.

Adevărul e că rochia de leopard mirosea chiar bine. E drept, asta nu e o garanţie că se şi spălase, parfumurile lor sunt foarte puternice tocmai pentru a masca mirosurile grele. Ar trebui să importăm şi noi, ar fi foarte bune pentru duşul moldovenesc (nu ştiţi cum e duşul moldovenesc? Te stropeşti cu niţică apă pe ochi şi dai cu spray la subraţ).

Mr. Happiness m-a condus îndatoritor de braţ după un gard, mi-a înmânat cu delicateţe un prezervativ şi mi-a cerut 45 de dolari pe cameră.

– Ce cameră?, am întrebat.

– Recepţia!, a răspuns mândru.

Îmi dădea ce e mai bun.

– Cu fata vorbeşti separat.

Fata era deja în spatele meu. Voia şi ea 50 de dolari. Mzungu Boby se apropiase şi el.

– Doamna leopard face 95 de dolari, zic.

– Are preţuri de Dorobanţi.

– Mzungu, la a ta poate îţi face reducere, că pute.

I-am returnat cu aceeaşi delicateţe prezervativul lui Mr. Happiness şi am părăsit Crazy Mzungu demni (mă rog, măcar n-am căzut). Am mai băut nişte beri pe plajă şi, înainte să cad lemn, mi-am amintit de italian:

– Mzungu, sper că italianul a şters-o pur şi simplu, n-a murit de SIDA.