Ionuţ Şendroiu

Pe o navă de foraj, undeva în Atlantic, 150 de oameni din 20 de ţări trebuie să mănânce timp de o lună la aceeaşi cantină. Ca sa evite un război gastronomic, compania de catering trimite la bord bucătari din diferite ţări, pe care îi schimbă periodic.

Francofonie şi tutun
Titu era din Năvodari şi lucra ca bucătar de noapte. Pe atunci, foram în apele nigeriene ale Golfului Benin pentru o companie americană, iar platforma era plină cu texani şi băieţi fălcoşi din Alabama, care zdrăngăneau la banjo după ce ieşeau din schimb.

– Diseară o să le gătesc ceva “ca la mama acasă”, mă anunţă Titu lingându-şi de pe buze spuma unui ness pe care îl frecase până l-a făcut să arate ca berea Guiness. Ardei umpluţi. Vreau să-i trec pe meniu “Romanian style stuffed green peppers”. Cum ţi se pare ca sună?

– Sună într-un mare fel, îl încurajez.

– În franceză ar fi sunat şi mai mişto, da’ n-ai cu cine … Nişte habarnişti, toţi americanii ăştia! Titu, comparând cele două versiuni, engleză şi franceză, notate cu pixul pe pachetul de ţigări, mă priveşte cu coada ochiului. Ce faci, te trezeşti să manânci cu schimbul de noapte? O să-ţi lase gura apă, garantez!

– Maestre, nu cred că îmi intră ardei umpluţi la miezul nopţii, îmi pare rău …

– Las’că-ţi păstrez o porţie la frigider!

Titu a intrat în tură, iar eu m-am dus să mă culc.

Colebilul bun se cunoaşte de dimineaţă
A doua zi, am coborât în sala de mese, la micul dejun. De obicei, stomacul meu continuă să doarmă după ce mă trezesc, chiar dacă, în timpul ăsta, mă spăl pe faţă, mă bărbieresc, sau fac duş. Îşi revine la viaţă cam după a doua cafea… În dimineaţa aia, însă, mirosul violent de ardei umpluţi din cantină mi-a făcut stomacul acordeon.

Oala, mare cât o roată de camion, trona pe mijlocul liniei de servire. Titu, cu cearcanele de rigoare, încerca să facă faţă farfuriilor întinse spre el de către americanii care-şi aşteptau rândul. În afară de un geolog italian, care ronţaia timid un croissant, toate mesele erau ocupate de texani şi nigerieni care înfulecau ardei umpluţi, cu sosul prelingându-se pe la colţurile gurii. În Nigeria, smântâna e o raritate, dar asta nu părea să fie un impediment. Flăcăii din Sudul Statelor Unite pun oricum tabasco peste orice. Câţiva îşi înecaseră ardeii în muştar şi maioneză.

– Doctore, a fost nebunie az’noapte! M-au rugat sa le mai fac ardei umpluţi şi la masa de dimineaţă, să aibă la ieşirea din schimb! Ia zi, câţi să-ţi pun?

– Titu, ia-mă uşor, abia m-am trezit!

I-am promis că după ce-mi beau cafeaua, o să încerc să gust un ardei. Mi-am luat ceaşca cu espresso şi am ieşit să fumez o ţigară. Fumoarul era plin de texani ghiftuiţi, care turnau în ei cola, râgâind şi povestind porcăriile obişnuite. Păreau gata să chiuie de fericire. Unii mai aveau încă fragmente de pieliţe de ardei şi carne tocată pe bărbie.

M-am întors în sala de mese. Stomacul mi se făcuse mic de tot. L-am rugat pe Titu să mă lase să încep cu o cană de lapte cu cereale, poate mi se deschide apetitul.

– Hey, Doc, tu nu eşti român?!? Un sondor gras din Alabama, cu o scobitoare între dinţi, s-a apropiat de masa unde îmi pusesem castronaşul cu cereale. Arăta de ca şi cum înfulecase cel puţin cinci ardei, pe nerăsuflate.

– Da, sunt român, confirm crispat.

– Atunci, cum poţi să mănânci porcăria aia !?!? Încearcă nişte ardei româneşti, umpluţi cu “năvodari”!

Înfigeţi o scobitoare între colţii unui dulău, de preferat un Rotweiler, şi puneţi-l să zică “NĂVODARI”. Ca să vă faceţi o idee despre pronunţia americanului.

– What the fuck is “Nha-woo-dhari”?

Titu, după succesul absolut de la miezul nopţii, adăugase pe meniu, cu pixul: Romanian style stuffed green peppers a la Navodari…