Radu Pircă
Realitatea este că Aleksandr Blok nici nu s-a născut azi, ci pe 28 noiembrie, 16 fiind data pe stil vechi. Dat fiind însă că patria sa, Rusia, a trecut la calendarul gregorian abia în 1918, am preferat să-l serbăm pe el, alternativele fiind doi compozitori clasici obscuri, crearea LSD-ului sau aniversarea naşterii lui Dumitru Stăniloaie. Odată aceste lucruri stabilite, am putea să vedem şi cine a fost Aleksandr Blok.

Cu toate că occidentalii îl consideră pe Pasternak cel mai mare poet rus al secolului XX (cred că nu din cauza poeziilor, ci fiindcă a scris o porcărie de roman ecranizabil), ruşii ştiu că această onoare îi revine lui Aleksandr Blok. Din nefericire, tot lui îi revine şi ceva mai dubiosul titlu de cel mai greu traductibil poet rus.

Născut într-o familie de profesori universitari din Sankt Petersburg, Blok (foto) părea menit să devină un viitor om de ştiinţă sovietic – “un colectiv de savanţi condus de tovarăşul Aleksandr Blok a fost răsplătit cu premiul Lenin pentru că a stabilit prin metode ştiinţifice că mahmureala sovietică este cea mai lungă mahmureală din lume”. A preferat însă să studieze filologia şi să-şi încerce mâna cu poezia simbolistă, pe atunci în vogă (sigur vă aduceţi aminte de la şcoală, simboliştii sunt ăia la care culorile corespund suntelor, mirosurilor, stărilor de spirit etc. – dacă nu vă spune nimic, medical se cheamă sinestezie, asta sigur ştiţi de la doctor House). Spre oroarea părinţilor, singurul lucru cât de cât ştiinţific de care s-a lipit Blok a fost fiica lui Mendeleev, Liuba. Nemaiştiind cum să o cucerească (practic, singurele lui resurse erau o avere considerabilă şi faptul că era şi tare frumuşel), i-a scris 164 de poezii, cunoscute apoi drept “Versuri despre Preafrumoasa Doamnă”:

“Îţi şoptesc visul meu de arţar
Şi îţi cânt din lăute de foi
Până când stele-n boltă răsar…
Numai tu. Numai eu. Numai noi.”

Pe cât de frumoasă pare povestea de dragoste a lui Aleksandr şi a Liubei (foto), pe atât de mizerabilă a fost în realitate. S-au căsătorit în 1903 şi în curând ea a început să îl înşele cu prietenul lui, poetul Andrei Belîi, iar el să bea şi să meargă la curve. De unde până atunci poezia sa fusese dedicată femeii idealizate, văzută ca o scânteie din înţelepciunii divine (Blok avea elanuri mistice chiar înainte să se apuce de băutură), de acum înainte modelul lui feminin a fost curva ieftină, cumpărată pe un pahar de vodcă. Blok şi-a căutat alinarea în naţionalism, încercând, ca mai toţi contemporanii săi, să găsească o rezolvare pentru criza profundă în care se găsea Rusia ţaristă: în cazul său, rezolvarea era abandonarea culturii europene şi reîntoarcerea la tradiţiile asiatice – ba chiar la cele ale migratorilor (da, băutura poate avea asemenea efecte, şi asta ştiu tot de la doctor House):
“Milioane, voi. Noi – hoarde, hoarde, hoarde,
Puterea doar să ne-o-ncercaţi
Da, suntem sciţi! Da, suntem asiatici!
Cu ochi înguşti şi lacomi.”

În 1917, când a ţarul a fost răsturnat de revoluţie, Blok a fost cuprins de un entuziasm febril: “am sentimentul extraordinar că nimic nu e imposibil, că s-ar putea întâmpla aproape orice” i-a scris mamei sale. Atât de mare a fost entuziasmul său pentru revoluţie încât a publicat un lung şi misterios poem, poate cel mai bun al său – “Cei doisprezece” – în care Isus e înfăţişat conducând prin viscol unui pluton de soldaţi bolşevici. Azi, imaginea ne poate părea fascinantă; contemporanii lui Blok au considerat-o un kitsch, o batjocură la adresa Revoluţiei din Octombrie sau o trădare a idealurilor naţionaliste. Doar Troţki a declarat-o “cântecul de lebădă al artei individualiste, care va fi înghiţită de Revoluţie” (cu fiecare zi ce trece devin din ce în ce mai convins că Stalin nu i-a omorât pe oamenii ăştia degeaba).

Urât atât de noii stăpâni comunişti, cât şi de foştii săi camarazi simbolişti, Blok a picat într-o cruntă depresie, ajungând la concluzia că, de fapt, ambele sale idealuri feminine – Preafrumoasa Doamnă şi curva ieftină – sunt întruchipate perfect de Mama Rusie. A refuzat să mai scrie vreo poezie, spunând că “nu mai aude muzica lumii”. În 1920 s-a îmbolnăvit grav – cei care-l idealizează spun că de febră reumatică, ruşii – de sifilis, de la unul din idealurile sale feminine. Autorităţilor bolşevice le-a luat un an ca să-i aprobe plecare la tratament în străinătate. Blok murise deja cu o zi înainte.

Poezia lui Blok, mai ales cea din ultimii ani de viaţă, e unică prin ritmul şi muzicalitatea ei, atât de uluitoare încât chiar tinzi să-l crezi că nu scria, ci “asculta muzica văzduhului mişcat de vânturi”. O altă explicaţie (pe care am văzut-o tot la doctor House) ar putea da vina pe sifilis. Indiferent care ar fi adevărul, geniul unic al lui Blok este, din păcate, şi motivul pentru care a rămas aproape necunoscut la noi (şi nu numai): ca să fie tradus bine, nu doar corect, ar trebui un poet cu o clasă peste Eminescu. Până atunci, dacă n-aţi făcut oleacă de rusă la şcoală, va trebui să vă recomand să nu-l citiţi pe Aleksandr Blok în traduceri, fiindcă e păcat.