Radu Pircă
Cu toate că în ziua de azi se distribuie împreună cu “Adevărul“, Henrik Sienkiewicz chiar a fost un mare scriitor şi şi-a meritat pe deplin Nobelul pentru literatură. De fapt, sunt uimit că acest premiu, conceput parcă special pentru scriitori fie plicticoşi, fie scandinavi, i-a fost decernat lui Sienkiewicz. S-ar putea ca numele lui de canapea de la IKEA să-i fi făcut pe membrii Comitetului Nobel să creadă că-i un conaţional.

Sienkiewicz s-a născut în 1846, într-o familie de mici nobili sărăciţi din partea rusească a Poloniei (normal că nu ştiţi de ce aveau ruşii o parte din Polonia, că doar nu eraţi nebuni să citiţi Evenimentul… de acum vreo patru zile,  în schimb sunt sigur că vă mai amintiţi cum îl cheamă pe pisoiul de la concurs). Se trăgea dintr-un neam de tătari creştinaţi şi înnobilaţi de regele Poloniei prin secolul al XVIII-lea – în acelaşi timp renunţaseră şi la tradiţiile lor de jaf şi pradă, ceea ce explică sărăcia familiei Sienkiewicz. Tânărul Henryk a fost, ca urmare, nevoit să-şi găsească o slujbă încă de la 19 ani, lucru ruşinos pentru un nobil, care în mod normal trebuia să se dedice exclusiv unor ocupaţii onorabile precum măcelărirea duşmanilor în luptă şi lăsarea cu burta la gură a fiicelor şerbilor săi.

În aceeaşi perioadă a publicat primul roman, “În zadar”, o poveste naivă de pseudo-dragoste despre un tânăr student sărac care combină două femei mai bogate decât el, dar până la urmă se hotărăşte nu rămâne cu niciuna. Cu multă amabilitate, cartea poate fi descrisă drept mediocră şi insignifiantul renume de care se bucură se datorează exclusiv faptului că a constituit o premieră în literatura poloneză a epocii: pentru prima dată, cineva nu scris despre eroi istorici şi fapte măreţe, ci despre oameni săraci şi vieţile lor mizere. Sărăcia era extrem de cool în ochii blazaţilor intelectuali polonezi care consumau literatură pe bandă rulantă atunci când nu făcerau revolte – inclusiv în ochii lui Sienkiewicz, care, deşi sărac şi el, era şi foarte snob. A exploatat din plin aceată modă a literaturii despre săraci, mai ales după ce ziarul la care lucra l-a trimis în Statele Unite, unde a văzut cu ochii lui viaţa amărâtă a emigranţilor polonezi din America. Majoritatea cărţilor din această perioadă sunt acum de necitit, cu excepţia povestirii “Paznicul farului“, care aduce mai degrabă cu Joseph Conrad şi mă face să cred că Sienkiewicz putea scrie mult mai bine, doar că nu avea nevoie – oamenii oricum cumpărau orice rahat, doar să fie cu săraci din ăia mişto.

Ca să epuizez complet grija lui Sienkiewicz pentru săraci, ar mai trebui să vă zic şi că a încercat să fondeze în California un falanster, un fel de comunitate hippie avant la lettre unde munca, mâncarea şi sexul erau la comun, dar sunt convins că nu vă interesează asemenea măscări. Oricum, pe la 35 de ani s-a plictisit de acest subiect şi a trecut la romane istorice, faptă oribilă, pentru care intelectualii şi criticii l-au renegat, în timp ce cititorilor normali au început să le placă cu adevărat cărţile lui.

Până să-şi publice primul roman istoric în 1884, Sienkiewicz era un scriitor suficient de popular pentru ca tinerii să-şi lase barbă ca a lui în speranţa că vor fi confundaţi de fane disperate; însă după ce i-a apărut “Prin foc şi sabie“, a devenit un simbol naţional. Trilogia istorică compusă din “Prin foc şi sabie“, “Potopul” şi uşor de pronunţatul “Pan Wołodyjowski“, urmărind aventurile unor nobili polonezi în cursul războaielor cu cazacii, suedezii şi turcii din secolul al XVII-lea a fost, pentru sfârşitul secolului al XIX-lea, la fel de populară ca trilogia Star Wars. În scurt timp, nu mai exista polonez alfabetizat (cu excepţia criticilor literari) care să nu o fi citit. Sienkiewicz primea zilnic scrisori prin care cititorii îl rugau să nu-l omoare pe cutare erou sau eroină a Trilogiei (fiind un tip destul de depresiv, după ce prima soţie îi murise iar a doua îl părăsise, cam avea obiceiul să facă asta).

Un alt roman istoric, de data aceasta despre împăratul Nero, “Quo vadis“, l-a făcut faimos şi în afara Poloniei: traducerea în engleză s-a vândut într-un milion de exemplare în primul an de la apariţie (poate n-aţi observat, dar e o reţetă destul de sigură să scrii despre tirani demenţi). “Quo vadis” a fost şi ecranizat încă din timpul vieţii autorului – îl găsiţi pe YouTube, mai sus prima parte. În 1905, Sienkiewicz a primit Nobelul pentru literatură, Comitetul considerând că stilul său e “gigantic” şi “atinge perfecţiunea artistică absolută”. În realitate, romanele istorice ale lui Sienkiewicz sunt complet lipsite de profunzime, au o intrigă de bandă desenată şi, în plus, toate personajele seamănă între ele. De asemenea, sunt printre cele mai minunate lecturi pe care le cunosc şi, dintre toţi laureaţii Nobel, cred că Sienkiewicz este singurul care a scris pentru plăcerea cititorului şi nu a autorului.

Dacă vreţi să ştiţi mai mult: citiţi cărţile, că e ruşine dacă n-aţi făcut-o până la vârsta asta. Şi ecranizările, mai ales cele poloneze, sunt de obicei bune – mai jos puteţi vedea o secvenţă din “Potopul“, una din cele mai reuşite superproducţii istoricE, din care Sergiu s-a inspirat fără jenă.