Radu Pircă

Noul geniu al biografiei, Emil Ludwig sau Suetoniu al zilelor noastre, se cheamă Simon Sebag-Montefiore. Stră-strănepotul unui asociat al lui Rotschild și văr cu Gwyneth Paltrow, Montefiore e unul din acei străluciți diletanți de bani gata care studiază și scriu din pură plăcere, fără să-și dorească titluri academice sau glorie – o specie despre care universitarii stătuți sperau că s-a stins odată cu Steven Runciman.

Din cele mai vechi timpuri, tiranii au exercitat o fascinație morbidă, însă în ultimii ani i-au cam detronat în inima publicului ucigașii în serie. Cu bestsellerul său, “Curtea lui Stalin” (Stalin. The Court of the Red Tsar), Montefiore a întors din nou situația în favoarea despoților. Spre deosebire de biografii de până acum, preocupați în a-l pune pe Stalin într-o lumină cât mai proastă, în general datorită unor răfuieli personale (Souvarine – fost cominternist, Medvedev – fiu de “vechi bolșevic”, Troțki – no comment), Montefiore afișează o indiferență abulică față de ororile pe care le relatează. Stalin și curtenii săi sunt tratați cu detașarea cu care alți istorici scriu despre satrapii și taxiarhii lui Alexandru ori despre mareșalii și prefecții lui Napoleon.

“Dacă un om s-a făcut vinovat de o crimă, nu înseamnă că e capabil și de orice alt delict”, scria Chesterton într-o povestire polițistă al cărei titlu mi-e lene să-l caut. Portretele pe care Montefiore le construiește, impasibil, tiranului și slugilor sale, au în spate aceeași idee. Stalin a fost un tiran sângeros și în același timp extrem de inteligent și șarmant și un soț tolerant, care se ascundea în baie ca să nu mai audă reproșurile unei soții isterice; Beria, sadic, violator, manager de elită și un părinte și bunic pe care oricine și l-ar dori; Molotov, o nulitate servilă și în același timp singurul om dispus să-i susțină părerile în fața lui Stalin.

Montefiore reia și tradiția scenelor sardanapalice de la Suetoniu și autor (ii) Istoriei Auguste. Ultimele zile ale lui Ejov l-ar convinge pe Elagabal să-l felicite călduros pe șeful NKVD pentru calitatea orgiilor; întâlnirile nocturne de la Stalin ar fi făcut deliciul lui Nero, care ar fi deplâns probabil doar lipsa sexului. Să nu vă așteptați deci la o biografie plicticoasă doar pentru că recenzia mea e așa; iar despre prequel-ul apărut în 2008, “Tânărul Stalin” (Young Stalin) se spune că ar fi și mai scandalos, în Rusia Montefiore fiind deja considerat un “jidan rusofob”. În cazul în care sunteți indignați de antisemitismul ex-sovietic, imaginați-vă că un britanic ar scrie ceva similar despre Antonescu și gândiți-vă un pic ce reacție ați avea.

Dacă v-am făcut curioși, până când vreo editură românească o să se oprească din publicat Paler și Patapievici și o să scoată și cartea lui Montefiore, o puteți lua de la ruși (în engleză, desigur) – doar nu spuneți că v-a trimis noi.