Julius Constantinescu

În staţie la “Optimişti”, denumire populară datorată faptului că autobuzele ajungeau atât de aglomerate încât, în medie, oprea doar unul din patru, drept pentru care îţi trebuia o mare doză de optimism ca să speri că prinzi ceva, trei băieţi de cartier mă privesc cu interes. Ei sunt genul pe care astăzi l-am numi “manelist” – blugi “Trapez”, tricou fără mâneci, privire de bou. Eu, unic cum mă ştiţi: părul lung şi ondulat, blugi evazaţi, curea cu cataramă de două kile, tricou cu “Doors”, vestă în carouri. Jenanţii îşi dau coate: “Frate, fii atent la ăla”. Nu-i bag în seamă, dar mă bagă ei. Se dau mai aproape şi unul dintre ei, ăla mai şmecher, mă întreabă: “Bă, băiatu’, ai aspecte?”. Îi arunc fumul de “Carpaţi” drept în ochi: “Dispari!”.

E prea multă lume şi nu mă pot bate acolo, dar îmi promit o cafteală imediat ce ajungem sus. Opreşte un autobuz şi mă sui pe la mijloc. Doi dintre manelişti se suie în spate, în timp ce unul încearcă să se urce la mijloc, în spatele meu. Sunt pe trepte, mă întorc şi-i dau un picior în piept, care-l aruncă jos. Fuge şi se suie în spate, iar autobuzul o ia din loc.

Tot drumul, strigă din spate şi-mi promit să mă calce în picioare. Eu îmi fac socoteala că în Observator coboară mulţi studenţi, aşa că sigur găsesc vreo doi amici care să sară pentru mine. Sus, autobuzul aproape se goleşte, în staţie se revarsă o mare de studenţi. Maneliştii mă ajung în faţa autobuzului. Sunt mai mici ca mine, pe unul singur l-aş bate lejer; naşpa e că sunt trei. Domnii studenţi stau pe trotuar şi se uită ca la teatru (mă rog, e o figură de stil, probabil ştiţi că politehniştii nu sunt mari amatori de teatru), iar şoferul, pentru că ne băteam chiar în faţa autobuzului, stă cu coatele pe volan şi se uită şi el – avea loc la lojă.

Înţeleg foarte bine că n-o să se bage nimeni şi că o să iau bătaie; important e să lupt frumos (comentatorii sportivi ar fi spus “sperăm ca Julică să facă o figură frumoasă”, dar eu înclinam să cred că la sfârşit figura mea nu o să arate prea aspectuos). Folosesc o tactică de luptă cunoscută încă din Antichitate: îl ochesc pe unul şi-mi propun să-l iau cu mine în spital. Îmi scot cureaua flower-power şi-l nimeresc cu catarama de două kile drept în cap, apoi îl pun jos şi mă sui cu picioarele pe el. Unul dintre tipi e în spatele meu şi-mi cară pumni în cap, iar celălalt îmi dă cu tenacitate la pateu. Nu încerc să mă feresc, eu îl calc în picioare pe ăla de jos. Ãştia doi mă lovesc din toate părţile, îmi ţiuie urechile şi e posibil să-mi fi spart capul, dar moralul meu e foarte bun: am reuşit să-i dau un picior în gură lu’ ăla de jos şi sper că i-am rupt dinţii.

Tipul de pe jos nu mai mişcă, dar şi eu abia mă mai ţin în picioare: m-au frăgezit bine ceilalţi. Din fericire, obosiseră; mi-au mai cărat câţiva pumni, am mai dat şi eu ceva şi gata. Eu eram fericit că scăpasem întreg, ei nu mă puteau pune jos, remiză clasică: “Ne mai întâlnim noi, fraiere”.

În timp ce maneliştii o luau spre cartierul Zorilor, târându-l pe colegul după ei, i-am înjurat ca la uşa cortului pe domnii studenţi şi m-am îndreptat demn spre cămin, încercând să calc firesc şi să nu cad dracului pe alee. Luptasem eroic, nu se făcea să-mi stric aura. Ajung în cameră şi îi povestesc amicului Burian că i-am bătut pe nişte cocalari din Zorilor de s-au căcat pe ei, că pe unul sigur l-am băgat în spital, că erau trei, dar i-am rupt. Amicul Burian mă lasă să termin şi, la sfârşit, îmi zice: “Pulaş, uită-te în oglindă”. Mă uit în oglindă. Am faţa plină de sânge şi de bărbie îmi atârnă o bucată mare de piele. “Bine, mă”, zic, “au dat şi ei puţin, la început”.