Julius Constantinescu

Fiind un tip inteligent (mă bucur că am reuşit să încep textul cu o glumă atât de bună, sper că asta v-a convins să citiţi în continuare), nu m-am repezit niciodată asupra unui lucru neverificat mai întâi de alţii. Îmi place să merg la sigur. Abia după ce sute de tipi îmi confirmă că au luat ţeapă şi sunt absolut sigur că respectivul lucru e chiar păcăleala pe care o bănuisem de la bun început, abia atunci mă simt şi eu pregătit să mă las jefuit. Vă las să credeţi că sunt un idiot, dacă nu sunteţi în stare să recunoaşteţi un tip cu stil.

Când a apărut alba-neagra, am ştiut din capul locului că e o escrocherie; inteligenţa mea neobişnuită mi-a spus imediat că nimeni nu stă la colţul străzii ca să dea bani trecătorilor. Un an de zile, am auzit zeci de poveşti despre tipi care pierduseră bani la alba-neagra; clătinam cu superioritate din cap şi declaram: “Păi ce v-am zis io, fraierilor?”. În momentul în care alba-neagra îşi trăia ultimele zile şi escrocii abia reuşeau să mai păcălească vreun ţăran care nu mai fusese de doi ani la oraş, am luat 200 de lei şi m-am dus în Oser, să-mi îmbogăţesc experienţa de viaţă. Țeapa mi s-a părut atât de ordinară, încât, pe lângă cei 200 de lei, am investit pe loc încă 200, pentru a-i demasca pe escroci. Lucru care mi-a reuşit pe deplin – e imposibil ca târgoveţii să nu-şi fi dat seama că e ceva dubios la mijloc când au văzut doi tipi tuciurii alergând după un ochelarist plăpând care, în timp ce sărea peste tarabe, urla ca un apucat după poliţie.

Următoarea ţeapă pe care am evitat-o până în ultimul moment a fost Caritasul. Clujul înnebunise de tot, iar eu păream singurul tip din oraş rămas cu picioarele pe pământ. Cafenelele Clujului răsunau de analizele mele pertinente: “Unde-aţi văzut voi, mă, dobândă de 800%? Banca Angliei dă 5%!” (aveam io bani la Banca Angliei). Între timp, isteria lovise toată ţara, iar ai mei, care stau în Beiuş, m-au sunat să mă-ntrebe care-i treaba. “Mă”, i-am zis, pe un ton ameninţător, lui taică-meu, “dacă te prind că pui bani la Caritas, io nu mai sunt fii-tu” (asta l-a terminat cred, risca să nu-i mai trimit bani).

În lunile care au urmat, din Cluj plecau spre Beiuş microbuze pline de bani, însă eu rămăsesem acelaşi duşman redutabil al banilor nemunciţi, aruncam anateme şi prevesteam prăbuşirea financiară a beiuşenilor, fiind convins că cei mai mulţi aveau să fie vânduţi ca sclavi în târgul de joi. Spre sfârşitul verii lui ’93, când cozile la Caritas se subţiaseră dramatic, iar lumea se aştepta deja la falimentul jocului, am fost cuprins de remuşcări şi l-am sunat pe tata: “Mă, Caritasul cade sigur, da’ uite, să nu zici că-s al dracu’, pune şi tu o dată bani, să nu-mi reproşezi toată viaţa că din cauza mea ai rămas ultimul fraier din Ardeal”. Nici nu părăsise tata bine Clujul, cu chitanţa de depunător în buzunar, că a explodat bomba: a picat Caritasul!

Vreo două luni, m-am simţit atât de vinovat, încât nu i-am cerut lu’ tata nici un ban. M-am întreţinut singur, câştigându-mi banii prin muncă cinstită, la table, pe terasa din capătul căminelor.