Julius Constantinescu

Mi se întâmplă deseori să-mi fac rost de subiect pentru textul din ziar de la câte un amic. Scriind zilnic, sunt obligat să fiu oportunist, aşa că fur orice: întâmplări haioase, personaje, idei, orice poate fi transformat într-un text de ziar.

Pentru mulţi dintre amicii mei, să apară la ziar e un eveniment important. În ziua în care s-a scris despre ei, cumpără cel puţin zece exemplare; pe primele nouă le dau cu autograf rudelor, prietenilor sau colegilor de serviciu, iar pe ultimul şi-l pun în ramă, pentru nepoţi. Câteva zile, sunt euforici de parcă ar fi câştigat la loto, iar eu sunt cel mai bun prieten al lor, un tip absolut special şi înzestrat cu un talent ieşit din comun.

Cam la o săptămână, amicii despre care am scris realizează că sunt nişte personaje mult mai complexe decât am reuşit eu să le zugrăvesc şi că literatura ar putea avea multe de câştigat de pe urmă lor. Sunt convinşi că reprezintă o adevărată mină de aur pentru un scriitor talentat şi că în faţa lor se întinde o carieră de personaj strălucitoare, care i-ar îmbolnăvi de invidie pe soldatul Svejk, Ostap Bender sau Don Quijote. Zilnic, sunt sunat de diverse mine de aur, care ţin să-mi ofere din bogăţia lor sufletească sau să-mi povestească întâmplări nemaivăzute, cu care mergi la sigur la Pulitzer (plus că-ţi triplează pe loc salariul la ziar, ca să fie siguri că nu pleci la New York Times). Sunt sunat de la poştă, de la administraţia financiară sau din autobuzul 102 şi somat să scriu despre vacile de la ghişeu, despre condiţiile mizerabile oferite de transportul în comun, despre salamul Victoria şi despre alte asemenea subiecte după care tânjeşte orice ziarist. Unii ţin să-mi relateze cum şi-au rupt piciorul în clasa a doua (ce Tom Sawyer ar ieşi de aici! Dacă ştia Mark Twain cum se distrau copiii din Baltă Albă, scria şi el ceva mai de Doamne-ajută), alţii îmi vând ponturi despre pizzeria din colţ (“scrie, mă, că nu pun ciuperci şi mozzarella ca lumea. Păi tu ştii câţi bani fac ăştia dacă ciupesc la fiecare pizza?”), cei mai mulţi vor să-l demasc pe administratorul de la ei din bloc (eventual, să fac şi o sesizare la DNA, să-l salte pe corupt).

Din păcate pentru mine, refuz cu încăpăţânare să scriu toate prostiile pe care mi le povestesc amicii mei, văduvind astfel literatura universală de capodopere nemuritoare. Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă Franz Kafka ar fi procedat ca mine şi i-ar fi ignorat pe prietenii lui Josef K. şi Gregor Samsa, care l-au sunat să-i povestească primul că are nu ştiu ce proces ciudat, iar cel de-al doilea că s-a trezit într-o dimineaţă transformat în gândac?