De vreo câteva săptămâni mi-e frică să mai deschid uşa de la intrare. Să vă explic: când stăteam la mama aveam o vecină care, în ciuda faptului că ea şi cu familia ei deţineau trei autoturisme personale – deci nu erau tocmai săracii satului – venea aproape zilnic să împrumute de la familia mea un pahar de zahăr, ba o cană de făină, două ouă, un pahar de ulei sau alte chestii d-astea pe care evident nu le mai aducea niciodată înapoi, că aşa sunt vecinii de la bloc, se ajută între ei.
  
Între timp eu m-am mutat de la mama, nu prea departe, la numai cinci minute, în capătul străzii.
Săptămâna trecută s-a mutat şi ea cu familia ei, şase blocuri mai la vale, adică fix lângă mine! Dă-o dracu de treabă, zic, adică ştiu că-i mică lumea, da’ nici chiar aşa! Ne-am întâlnit întâmplător într-o seară, iar eu am făcut prostia să-i arăt unde m-am mutat. Nu înţeleg nici acum ce-o fi fost în capul meu. Acuma sunt nevoit să stau tot timpul cu ochii pe vizor, să mă asigur că nu e fosta / actuala vecină, de fiecare dată când sună cineva la uşă. Nu că n-aş vrea să-i mai dau ulei pe motiv că nu mi-l mai aduce înapoi, întotdeauna am mers pe bună credinţă, dar vreau să evit momentul ăla penibil în care va spune că va aduce mâine înapoi iar eu, ca prostu’ am să spun că nu e nevoie.
  
Şi mai e ceva: mi-e teamă că, dacă e într-adevăr de bună credinţă şi a auzit întâmplător şi vorba aia care zice cum că de unde dai de acolo vei primi înapoi înzecit, o să mă trezesc dracu’  într-o dimineaţă că n-am să mai pot ieşi din casă din cauză că am să găsesc uşa de la intrare blocată de câţiva saci de zahăr şi făină, stive de sticle cu ulei, câţiva euro-paleţi cu cartoane de ouă şi o vacă de lapte priponită de balustradă palierului…