Julius Constantinescu

Cercopitecul mă fixa uimit prin parbriz, făcând eforturi vizibile să înţeleagă ce se întâmplă: e o maşină chiar în faţa ta, care blochează strada, ce faci în situaţia asta? La rândul meu, din maşina care îi bloca drumul, îl priveam la fel de uimit: mai văzusem cercopiteci pe National Geographic şi chiar la Zoo, dar niciodată unul la volan.

După clipele care i-au fost necesare să înţeleagă că nu poate trece, cercopitecul a prins treptat viaţă şi a început să-şi agite braţele, izbind cu ele în geam. Am continuat să-l studiez cu interes şi chiar mi-am băgat un deget în ureche, să văd dacă mă imită. Probabil nu a observat, fiind ocupat cu izbitul mâinilor în propriul parbriz.

Ca să înţelegeţi exact situaţia: eram pe o stradă îngustă, unde, deşi circulaţia e prevăzută pe ambele sensuri, două maşini nu au loc să treacă una pe lângă cealaltă. Ajunsesem aproape de capătul străzii, când după colţ îşi făcuse apariţia cercopitecul; i-a fost peste putinţă să înţeleagă că avea de dat cu spatele cam 5 metri, ca să pot ieşi eu, şi presupun că dorea să dau eu cu spatele cam 50 de metri, ca să poată trece dânsul. Ăsta e motivul pentru care îl priveam cu atâta interes: eram curios dacă îi plezneşte vreo venă.

Dintr-un salt, cercopitecul a sărit din maşină, a trântit cu putere portiera (cred că-i plăcea foarte mult să-şi lovească propria maşină) şi a început să urle în mijlocul drumului, în timp ce ochii, deşi la cercopiteci sunt mai în fundul capului, acum îi ieşeau din orbite. I-am arătat cu mâna maşinile parcate în stânga mea – deci pe sensul său de mers -, presupunând, dracu’ ştie de ce, că de-aici va face legăturile potrivite cu Codul Rutier.

Când a început să-şi smulgă tricoul de pe el şi să facă spume la gură, m-am gândit cu compasiune la biata lui învăţătoare, care trebuie că s-a chinuit luni în şir cu el întrebându-l: „Ana are mere. Cine are mere?”

Fiindcă mă grăbeam oarecum (totuşi, după cum deja aţi dedus, nu foarte tare), am sunat la poliţie.

– O camioneta Fiat albă, cu numărul de înmatriculare B – 07 – ADC, am silabisit numărul, privind cu atenţie prin parbriz, să nu greşesc.

Şi atunci s-a produs declicul pe care sărmana sa învăţătoare n-a reuşit niciodată să-l obţină. În ochi i-a sclipit o luminiţă neaşteptată – aşa, ca şi cum ar fi avut o tresărire de inteligenţă -, s-a aplecat să vadă mai bine şi a înţeles că îi silabisesc numărul la telefon. Ba, mai mult, mi-a întrecut orice aşteptări, înţelegând şi unde am sunat.

– Mulţumesc, am spus la telefon, dar nu mai este nevoie. S-a rezolvat.

Lumina neobişnuită a lui august limpezea blocurile de la marginea Berceniului.