Adrian Călăraşu

Vegetarienii sunt împrăştiaţi omogen peste tot, ca să dea impresia că sunt mult mai mulţi. Fiecare dintre voi are un prieten vegetarian, îi ştiţi: sunt singurii oameni care îşi asezonează garnitura cu o altă garnitură. Ăia palizi, care baga in ei frunze. Unii, si mai simpatici, mai baga si câte două pachete de full flavor pe zi, compensând probabil astfel surplusul nociv de sănătate.

O parte dintre ei sunt vegetarieni pe criterii religioase, dar pe ăştia îi excludem din start, sunt de înţeles. Se ştie doar că, la Judecata de Apoi, eşti întrebat mai întâi de toate despre ce ai în stomac. Dacă n-ai mancat cârnaţ, eşti ok, inseamnă că ai fost un om bun.
Ceilalţi în schimb nu sunt decât nişte traumatizaţi încă din vremea când, copii fiind, îşi luau bătaie de la mămica din cauza că refuzau să pape legume.

Nu-mi plac vegetarienii, nu pot avea încredere în ei. În primul rând din cauză că sunt ipocriţi: se dau mari ecologişti în timp ce îşi îndeasă în gură cu ambele mâini toate plantele de pe planetă. Vrei să faci un bine celorlalţi? Mănâncă oaia. Oaia poluează, nu plantele! E demonstrat stiintific.

Apoi, cum poti avea încredere în cineva care disociază până şi legumele între ele? Nu ştiu ce e în neregulă cu ei dar dacă mă întrebi pe mine, eeh, mie îmi place friptura în sânge, din porc nevegetal, chiar dacă risc salmonela. Şi îmi mai place ca atunci când râgâi să simt cum ultima fărâmă din sufletul prăzii se eliberează din mine, odată cu ultima ei fărâmă de demnitate.

Poate că o să aveţi impresia că sunt tendenţios şi dispus a-mi asuma mărturisirea de mai sus numai din cauză că cei vizaţi sunt mai slabi decât mine. Exact! Poftesc să muşc din tine, ierbivorule, şi să spun: “Mda, are gust de iepure. Probabil, a mâncat morcovi toată viaţa…”
Da!
Eu, unul, nu pot accepta ideea că am coborît din copac, am învăţat să vânez şi am urcat la mama dracu’, până în vârful lanţului trofic, numai ca să mănânc gulii.