Julius

Ca orice om trecut de o anumită vârstă, și eu sunt tentat de multe ori să cred că nimic nu se mai face ca pe vremuri. Practic, civilizația omenească și-a atins vârful în urmă cu câteva decenii, când se făceau literatură bună, șoșoni călduroși și izmene trainice, iar de atunci lumea continuă să decadă într-un ritm amețitor.

În ce privește umorul, multă vreme am crezut că lucrurile stau la fel și aici. De la Ilf și Petrov, Jaroslav Hašek și Jerome K. Jerome până la mine nu se mai consemnează nimic notabil, istoria umorului e o pată albă – poate vă pare că sună a laudă, însă eu rămân totuși convins că sunt un imbecil la fel de mare ca sublocotenentul Dub, Panikovski sau Șura Balaganov.

Ei bine, la fel cum literatura serioasă nu s-a oprit în anii ’70 – ‘80, nici literatura umoristică nu s-a sfârșit cu ”Conjurația imbecililor” a lui John Kennedy Toole. Oamenii au continuat să scrie literatură umoristică de calitate chiar și atunci când colegul lui Panikovski deplângea soarta omenirii din ziua de azi, lipsită de umor fin și izmene de nădejde.

Unul dintre oamenii ăștia care au continuat să scrie e și comicul american de stand-up Jim Gaffigan. Romanul ”Tata este gras” este povestea unui tată a cinci copii – foarte, foarte amuzantă, cu condiția să nu fii tu tatăl.

Cartea ”Tata este gras” a apărut la editura ”Act și Politon” și o puteți comanda direct de pe site-ul editurii în orice format doriți – carte tipărită (old school, pentru oameni care au prins pâslarii comozi și călduroși),  ebook, audiobook (CD MP3) sau audiobook download (MP 3 arhivat). O să vă pun și câteva scurte fragmente, ca să vă faceți o idee.

În mod ironic, pentru copiii mei, ora de culcare este o pedeapsă care le încalcă drepturile de bază ca fiinţe umane. După ce s-a dat stingerea, te poţi aştepta la cel puţin o oră în care deţinuţii să lovească cu cănile lor de tinichea în zăbrelele celulei. Ei se întorc împotriva noastră într-un protest solidar la fel de înflăcărat ca marşurile pentru drepturi civile din anii `60. „Asta-i nedrept!” Înainte să înceapă incendierea pijamalelor, noi intrăm repede în acţiune urmând strategia „dezbină şi stăpâneşte”.

O parte din ritualul nostru de la ora de culcare presupune ca eu şi Jeannie să stăm întinşi în pat cu copiii noştri. Îi alintăm, le citim, le spunem poveşti şi, în cele din urmă, îi implorăm să doarmă. Această strategie începe mereu ca o experienţă minunată şi intimă şi, după aceea, se sfârşeşte cu ameninţări şi lacrimi. Şi uneori se supără şi copiii. Inevitabil, aceasta devine o negociere într-o luare de ostatici, dar în sens invers. „Dacă rămâi acolo, îţi dăm orice vrei. Ce-ţi trebuie, un elicopter spre Cuba? Noi îţi vom satisface toate cererile dacă stai pur şi simplu acolo şi nu răneşti pe cineva!”

Cu cinci copii, ora la care mergem la culcare nu se mai termină. Mereu e câte unul treaz. De parcă ar lucra în schimburi. Îmi imaginez că au întâlniri ca să facă programul: „În regulă, eu îl voi enerva pe tata de la miezul nopţii până la două. Cine vrea să facă schimbul de la trei la şase dimineaţa? Acum toată lumea se întinde şi exersează înghiontirea tatei în somn.” De fiecare dată când unul dintre copiii mei spune „Noapte bună, tati,” eu îmi spun mereu în sinea mea: „Nu ești sincer cu asta.”

Toată lumea ştie că este extrem de dificil să pleci undeva cu un grup mare. Eu nu ştiu cum a reuşit Moise. „S-a încălţat toată lumea? Aş fi vrut să părăsim Egiptul pentru Tărâmul Făgăduinţei de acum două zile!” Eu am crescut într-o familie mare, aşa că am învăţat de la început că este practic imposibil ca toată lumea să plece împreună de acasă în acelaşi timp şi sunt sigur că există vreo lege ştiinţifică ce explică asta: prin urmare, dacă un corp exercită o forţă asupra altor cinci corpuri, niciunul dintre corpuri nu pleacă nicăieri.

Atunci când eram mic, tatăl meu pleca pur şi simplu fără noi. Îmi aduc aminte că mama spunea:

 — Unde-i? A plecat?

După ce am terminat cartea, m-am întrebat un singur lucru: de ce ar face cineva cinci copii? Cred că singurul răspuns de bun-simț e că probabil de la al treilea copil încolo oricum nu-ți mai pasă.