Cele şapte taine ale călugărului (4)

Ovidiu Alexandru Raețchi

 

IV
Primele amintiri din viata micului iudeu crescut de franciscani erau legate de calcio florentino, un joc ciudat care luase nastere chiar in fata Basilicii Santa Croce cam pe vremea lui Lorenzo Magnificul. Tinand traditia, barbatii de sange bun ai Florentei se strangeau cu zecile in fata bisericii, cum prindeau putin timp, in echipe de cate douazeci si sapte; se loveau bezmetic, isi zdrobeau testele si isi puneau piedici, incercand sa impinga, cum apucau, cu mana, capul, piciorul – ba chiar si cu dosul – o minge cam de marimea lunii pline intr-o bucata de plasa: un joc prostest si salbatic, menit, de buna seama, sa nu lase vreo urma-n istorie.

 

A fost, totusi, prima legatura a lui Alon cu lumea din afara zidurilor manastirii si cu orasul: nu se dadea in vant dupa forfota vesela si dura a jucatorilor asudati, mirat totusi sa descopere o viata mai colorata si mai alerta decat aceea pe care o stia de la popi; iar, odata jocul terminat, profitand de faptul ca nimeni nu-l supraveghea, putea lua in voie urma cate unui grup de jucatori, descoperind maghernitele Florentei.

 

Basilica di Santa Croce venea spre Soare-Rasare, in partea pe unde Arno patrunde in cetate dinspre Arezzo, in drum spre Pisa si spre mare, podul cel mai apropiat de ea fiind Ponte Rubaconte, urmat in aval de Ponte Vecchio, Ponte Santa Trinita si Ponte alla Carraia. In drumul dinspre biserica spre apa, pe stradutele de langa rau numite de florentini lungarni, Piazza d’Arno era prima oprire insemnata: se tragea din vechiul port al Florentei, in jurul caruia s-a format, de fapt, orasul. Daca, dimpotriva, in loc s-o iei in jos, chemat de mirosul acru si racoarea Arnoului, faceai dreapta si apucai in sus, spre Via Ghibellina, dadeai peste Pallazo Borghese, una din nenumaratele proprietati ale cardinalului nebun si incestuos Borgia, devenit papa prin coruptie si santaj. Daca o tineai drept, cautand Piazza della Signoria, nimereai fie Pallazo Vechio, fie Pallazo Gondi.

 

Urmarindu-i pe jucatorii de calcio florentino in jos, spre Ponte Rubaconte si Piazza d’Arno, a descoperit Alon zagazul de la San Niccolo, caruia i se mai zicea pe-atunci pescaie ori steccaie – care a fost primul maidan al copilariei sale. Pescaia era o intaritura trainica, din piatra si lemn, ridicata pe cursul raului Arno, prin care locuitorii cetatii controlau involburarile, imblanzeau curentii pentru mori si dirijau apele pentru curatiri de tot soiul. Zagazul venea chiar sub zidurile inalte ale turnului San Niccolo, care pazise dintotdeauna cetatea de soldatii papei si ai imparatului; in dreptul sau apa se imblanzea, devenind subtire ca o panza: daca aveai ochi ager si miscari iuti, prindeai acolo pesti cu mana.

 

Intr-o zi, cand se tinea dupa jucatorii de calcio care coborau de la Santa Croce la turnul San Niccolo, unde faceau parte din garnizoana, Alon a fost ochit si luat pe sus de un soldat istet, cu pantaloni caraghiosi, bufanti, de helvet, care i-a pus in mana o plasa, o galeata si o bucata de paine:

 

– Mititelule, daca tot dai tarcoale pe-aici, ia strecoara-te tu pe pescaie si prinde peste. Presari frimituri in ochiurile de apa si, cand vine pestele, arunci plasa peste el. Stai mai ascuns, catre margini, pentru ca scaldatul si pescuitul sunt strict interzise. Numai ca de aplicarea legii ma ocup eu, capitanul Passarello Pazzo; si, pentru ca esti bondoc, garda mea n-o sa te dibuiasca. Cand ai umplut galeata, cineva de pe zid o sa te vada si o sa coboare. Din zece pesti prinsi, sa zicem, doi sunt ai tai si, daca n-o sa cresti prea repede in inaltime, o sa faci o afacere buna din asta.

 

Cam patru ani din copilarie si-a petrecut Alon ben Baruch cu picioarele in Arno, pe pescaie, scrutand apa cu ochi linistiti. Doar intindea mana, fara plasa, si pestii i se lipeau de palma: ii arunca in galeata si, trist, privea cum mor, zvarcolindu-se din ce in ce mai rar si mai moale. Mai crescuse un pic, sarise bine de-un cot, masurand chiar cam jumatate de stanjen, si purta un costumas de clovn, in sase culori, bine suflecat ca sa nu se ude, croit de Fecioara pe Jumatate dintr-o patura a lui fra Bartomoleo.

 

Prindea cam o cinzeci de pesti in orele cand lipsea de la Santa Croce – carasi, pastravi, ba chiar si crapi grasi, pe care oamenii lui Passarello Pazzo ii vindeau imediat, proaspeti, la o dugheana din Piazza d’Arno, facand din capitan un om cu stare. Din prada, lui ii reveneau cam sapte carasi si trei pastravi, pe care ii ducea – uneori ajutat de-un soldat milos – Fecioarei pe Jumatate si lui fra Bartolomeo, care in prima zi cand se trezisera cu el carand indoit o plasa de solzi, se speriasera de moarte, crezand ca s-a pus pe furat. Alon nu admisese furtul, in ciuda palmelor zdravene ale lui fra Bartolomeu peste fese – care-i devenisera rosii ca doua bruschette, desi erau de fel albe si moi ca branza Mascarpone de la Milano; fusese asadar nevoie ca fra Bartolomeo sa-l urmareasca a doua zi pana la pescaia San Niccolo, unde se convinsese cu ochii lui ca iudeul avea lipici la pestele de apa dulce, si unde batuse palma cu Passarello Pazzo in calitate de tutore si protector al lui Alon. Cu prada prinsa intr-o singura zi se puteau hrani pe saturate, frigand repede carnea alba, Fecioara pe Jumatate, fra Bartolomeo (care era gras si mancau), Alon si alti doi-trei tanci ingrijiti de Marta. Intre patru si opt ani, fiul lui Baruch si al Rahelei n-a mancat – exceptand poate o cana de lapte sau o supa de rosii uitate prin bucatarie – decat peste; sute de pastravi, crapi si carasi i s-au asezat cu timpul pe oase, strat peste strat, schimbandu-si carnea lor moale si rece in carnea lui calduta si rozalie.

 

Intr-una din zilele in care hipnotiza pesti ca sa-i sara in brate, Alon a tresarit mirat, simtind in apa o forma nemaivazuta, care degaja o vibratie atat de puternica incat digul incepuse sa tremure. Era primavara, iar apele raului erau pline, umflate de topirea zapezilor din munti, astfel incat prin pescaie se puteau strecura acum si crapi mari cat o ghiulea. Dar nu era un crap urias – ci ceva mult mai mare, ceva inspaimantator, un monstru ce serpuia greoi printre ridicaturile de piatra si lemn ale zagazului. In loc sa se sperie, Alon s-a intors cu fata spre creatura, a luat galeata si a prins-o strans intre doi bolovani pantecosi – singurul loc prin care o asemenea ligioana ar fi putut sa treaca la vale. A facut cu mana si a strigat la patrula de pe San Niccolo, aratand ca se intampla ceva ciudat, apoi s-a rezemat cu toata puterea in galeata si nu i-a mai drumul nici atunci cand monstrul din Arno, impins de curenti, s-a infipt cu capatana in galeata, zbatandu-se placid si mirat; cand au izbutit sa coboare garzile din turn, l-au gasit pe Alon ud leorca, rosu ca racul fript, impingand ca un tauras in galeata care tinea piedica la vale monstrului.

 

A fost nevoie de patru oameni, condusi de capitanul Pazzo in persoana, ca sa imobilizeze leviathanul si sa-i infiga un pumnal intre ochi. Cantarea cat doi barbati zdraveni sau cat un porc batran – si garda de la San Niccolo l-a carat cu teama si superstitie pana in Piazza della Signoria, unde fusese chemat deja naturalistul cetatii. Sub privirile a cinci sute de gura casca, acesta a intors lighioana pe toate partile, a privit-o indelung in bot si, intr-un final, a proclamat ca ar fi vorba despre un Silurus Glanis mare si ciudat – un peste-pisica care a crescut peste poate; ca e cel mai puternic peste de rau, un pradator inrait, care ataca raci si sobolani de apa, motiv pentru care Florenta ii ramane indatorata Excelentei Sale Passarello Pazzo pentru curajul cu care a facut o astfel de captura cu valoare stiintifica, care va fi imediat vacsuita pentru colectia de curiozitati a orasului.

 

Dar, chiar daca in lucrarea “Analele Orasului”, scrisa de arhivistul Gian Galeazzo Cafferata in anul 1791, evenimentul a fost relatat ca atare – meritele pentru cea mai importanta povestire pescareasca a Florentei fiindu-i atribuite capitanului Pazzo – nu e mai putin adevarat ca trei gura-casca, care vazusera cate ceva din desfasurarea adevarata a faptelor, au inceput sa povesteasca, pe la colturi si mai cu teama, ca miracolul era de fapt mult mai mare, caci leviathanul fusese prins de un copil de vreo cinci ani, imbracat in paiata – ceea ce era vadit impotriva naturii, pentru ca pestele-pisica cantarea de sase ori greutatea acestuia.

 

Nu a fost timp, insa, pentru multa vorbarie; la doar sase luni de la aceasta intamplare ciudata, Alon-Stejarul a reusit sa prinda, in mainile lui mici de pescar la dig, un om.

– va urma –

12 Comentarii »

  1. Belle dImagination 22/02/2016 @ 10:08

    Taman azi când a început prohibiţia postezi dumneata aşa poveşti pescăreşti?

    Thumb up 0

  2. boemul 22/02/2016 @ 11:05

    ăăă… prohibiţia începe în 10 aprilie. sau e vorba de vreun post?

    Thumb up 0

  3. RoseN 22/02/2016 @ 14:03

    “calcio florentino…un joc prostest si salbatic, menit, de buna seama, sa nu lase vreo urma-n istorie” =)))) total de acord!

    Thumb up 0

  4. Adrian 23/02/2016 @ 15:09

    Calcio vecchio?

    Thumb up 0

  5. Dan1 24/02/2016 @ 20:33

    Textul fara diacritice e ca broasca fara par!

    Thumb up 0

  6. Dan1 24/02/2016 @ 20:34

    …ca nunta fara lautari! Ca nunta fara lautari am vrut sa zic! Nu stiu ce mi-a venit!…

    Thumb up 0

  7. Dan1 24/02/2016 @ 20:34

    …cre’ ca tastatura asta!…

    Thumb up 0

  8. karmapolice 25/02/2016 @ 17:50

    eu nu gasesc partea a 3 a..anyone?

    Thumb up 0

  9. Dan1 29/02/2016 @ 16:18

    Si nu va mai aventurati domnu’ Raetchi prin Felentari domne, ca uite ce patiti!

    Thumb up 0

  10. Alt Marian 29/02/2016 @ 18:05

    @Dan1 – niste cititori invidioasi probabil…

    Thumb up 0

  11. BRRC 03/03/2016 @ 18:24

    Curat, Umberto Eco.

    Thumb up 0

  12. Ciprian 04/03/2016 @ 22:32

    eu zic sa scoti cartea mai devreme, inainte de alegeri 😀

    Thumb up 0

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Comentează