Daniela D.

El era un bărbat romantic, foarte romantic. Ca în filme.

Eram pe la începutul relației (care s-a și sfârșit foarte curând după seară pe care o să o povestesc în continuare, dată fiind evidenta nepotrivire de caracter dintre noi).

După cum ne înțelesesem în prealabil, am ajuns acasă la el pe înnoptate, luna taman ce se cățărase pe cer. Când a deschis ușa, primul meu gând a fost că are probleme cu tabloul electric. În cartierul lui nu se luase curentul, aș fi observat, în schimb în casă era beznă, vedeam din ușă doar lumină de lumânare.

Am zis “lumânare”? Nu, aveam să constat că era vorba de SUTE de lumânări.

Din vestibul pornea o traversă de petale de trandafiri, străjuită pe stânga/dreapta de lumânări parfumate. Traversa asta vegetală pe care urmă să calc cu neprețuitele mele piciorușe urca pe scări, până la etajul 1, din holul căruia se bifurca spre dormitor și baie. În dormitor petalele de trandafir duceau până la pat și fuseseră, de asemenea, împrăștiate consistent printre cearceafuri. Dormitorul era luminat cu lumânări ca ziua în Sahara. La fel și baia. Cada fusese umplută cu o spumă frumos mirositoare, peste care fuseseră presărate, de asemenea, petale de trandafiri.

Problema neromanticilor este că niciodată nu vor ști ce să facă în situații romantice. Este scris în stele să o dea în bară.

În timp ce călcăm pe covorul de petale, calculam costurile scenetei la care tocmai participam. Câți metri din vestibul până la etajul 1 înmulțit cu numărul de lumânări pe metru înmulțit cu prețul per lumânare, ponderat cu o marjă de discount (presupunând că luase lumânările de undeva en gros). Plus prețul colosal al petalelor de trandafiri (căci era exclus să fi furat trandafirii din Herăstrău, nu era el genul). Suma totală care mi-a ieșit era suficientă cât să mergem amândoi cu avionul până la Amsterdam și să stăm acolo vreo două zile. Presupun că aveam față preocupată a unui auditor aflat în misiune de audit, ceea ce nu cred că era potrivit momentului.

Era vară și foarte cald. Pe căldura aia, fie și o singură lumânare dădea căldura unui cuptor încins. Peste o sută de lumânări creau confortul cu care pășești desculț pe tablă încinsă. Pe urmă, lumânările erau parfumate, tămâie sau ceva. Mirosea ca într-o biserică. Cine naiba vrea să… mă rog, într-o biserică?

Planul prevedea că eu să fac o baie cu spumă. În baie, într-o frapieră plină cu gheață, era o sticlă de șampanie. Se presupunea că o să fac o baie în cada dublă, cu un pahar de șampanie în mână. Sau poate urma să facem baia asta amândoi, nu știu, că nu am apucat să aflu. Romantic, va spun. Problema este că eu obișnuiesc să umblu prin lume gata îmbăiată. Nu am întrevăzut niciun motiv evident pentru care să fac baie atunci, chiar și în condițiile acelea. E adevărat, era îngrozitor de cald de la lumânările alea, dar nu atât cât să fac baie, așa, tam – nesam, doar pentru că așa zice la scenariu.

Sursă foto: digsdigs.com.

Mă mai gândeam cât i-o fi luat să organizeze toată povestea asta, să înșiri atâtea lumânări, să le aprinzi, să rupi atâtea petale din trandafiri, să amenajezi cada într-un mod așa erotic… cred că muncea de dimineață la decor.

După ce am isprăvit cu calculele, m-a apucat râsul. Nici râsul ăsta nu este însă în ton cu romantismul, romantismul e o chestie serioasă. L-am rugat frumos să aprindă lumina de la întrerupătorul electric, să aducă șampania din baie în living și să stingă, dracului, lumânările alea, că leșin de cald. A făcut toate astea, dar magia a dispărut. Nu mai era nimic romantic. Eu râdeam, el era îmbufnat.

Așa am făcut eu praf noaptea romantică de vară, îmbălsămata în miros de tămâie. Cred că, pur și simplu, nu eram făcuți unul pentru altul.