Julius Constantinescu

În anul 235 începe criza secolului III, una dintre cele mai animate perioade ale Imperiului Roman. În doar 50 de ani, Roma are în jur de 40 de împăraţi, co-împăraţi, împăraţi de o zi şi uzurpatori, soldaţii îi schimbă mai des ca pe şosete (mă rog, exagerez puţin, în realitate soldaţii nu îşi schimbă chiar atât de des şosetele). Abia în anul 284 Diocleţian va băga E-uri în împăraţi, să ţină mai mult; până atunci, să ne întoarcem la momentul declanşării crizei.

La începutul lui martie 235, împăratul Sever Alexandru se afla pe Rin, pregătind o mare ofensivă împotriva alamanilor. Problema era că împăratul nu prea se îndemna să treacă Rinul – poate şi din cauză că alamanii nu erau renumiţi tocmai pentru ospitalitatea lor. Tergiversarea operaţiunilor i-a făcut pe soldaţi să îşi piardă răbdarea, căci nimic nu era mai neplăcut pentru un legionar destoinic decât gândul că lâncezeşte în tabără în loc să jefuiască, să violeze şi mai apoi să piardă la zaruri toată prada. Prin urmare, într-o bună dimineaţă, în loc să se îndrepte spre sala de mese după apel, soldaţii năvălesc în cortul lui Sever Alexandru şi îl ucid. Fiind o zi cu activităţi recreative, soldaţii îi ucid şi pe mama împăratului, pe cei din anturajul răposatului şi cam pe toţi ofiţerii care n-aveau cască; pe urmă, ca să fie siguri că are cine să le dea de băut, răzvrătiţii îl proclamă împărat pe liderul lor, un anume Maximin.

Maximin Tracul, primul barbar care a urcat pe tronul Romei, era la bază cioban (fiind trac, presupun că v-aţi închipuit că nu era profesor de drept constituţional sau neurochirug), dar făcuse o carieră frumoasă în armata romană. Tip practic, a mărit imediat solda legionarilor, ştiind din proprie experienţă că soldaţii neplătiţi au obiceiul să dea buzna peste tine cu săbiile; apoi, a trecut Rinul.

Războiul cu alamanii a fost crâncen, aşa că a prins vreo două Oktoberfest-uri pe-acolo. Între timp, profitând de faptul că romanii erau ocupaţi cu germanii, sarmaţii şi dacii liberi n-au ratat ocazia de a jefui niţel prin imperiu, că nu erau proşti. Prin urmare, Maximin era nevoit să continue războiul cu alamanii, dar şi să tempereze cheful de excursii cu hoarda al sarmaţilor şi al dacilor. Ca să acopere cheltuielile, a mărit crunt impozitele, atrăgându-şi astfel simpatia senatorilor, care abia aşteptau prilejul să-l invite la un banchet unde să-l asasineze. Maximin nu avea însă timp de aşa ceva, fiind ocupat pentru moment cu germanii.

Partea proastă a fost că nu doar sarmaţii şi dacii se bucurau că Maximin e prins cu treabă dincolo de Rin, ci şi nobilimea romană. În anul 238, în Africa izbucneşte o revoltă: procuratorul este masacrat, după tradiţie, iar insurgenţii îi proclamă împăraţi pe proconsulul provinciei şi pe fiul acestuia, Gordian I şi Gordian II. Legionarii africani s-au răzgândit însă după vreo 30 de zile şi l-au asasinat pe Gordian-fiul, iar Gordian-tatăl s-a sinucis de durere (mă rog, şi ca să nu cadă în mâinile soldaţilor).

Senatul n-a pus însă la suflet moartea Gordienilor şi a ales repede alţi doi împăraţi în locul lor, numai să nu mai audă de tiranul care le mărise impozitele. Ăsta a fost momentul în care lui Maximin i-a sărit muştarul, s-a scuzat în faţa alamanilor că trebuie să plece, i-a lăsat pe sarmaţi şi pe daci în plata lui Jupiter şi a plecat în marş forţat spre Roma, la colectat impozite şi căpeţele de senatori.

Ce n-a luat Maximin în calcul a fost că soldaţii nu doar că se cam plictisiseră de lupte, dar aveau deja o experienţă bogată în asasinat împăraţi. Or, să-i duci în marş forţat spre Roma, să lupte împotriva altor legionari la fel de plictisiţi ca ei, n-a fost chiar cea mai bună idee pe care o putea avea Maximin.

Nu e de mirare deci că soldaţii celor două tabere s-au înţeles minunat: i-au asasinat şi pe Maximin Tracul, şi pe fiul acestuia, şi pe cei doi împăraţi proclamaţi de Senat, iar în locul lor l-au urcat pe tron pe Gordian III, care prezenta avantajul că era atât de tânăr încât nu putea guverna fără şeful pretorienilor.

Aşa s-a stins primul barbar de pe tronul Romei şi a început criza secolului III, o perioadă în care poveştile din armată erau chiar mai tari decât “băi, şi-am sărit gardul unităţii şi m-am dus la chef, îţi dai seama” sau “salutam numai de la colonel în sus, cu restul n-aveam treabă”