Radu Pircă
Dacă n-aţi citit încă partea întâi, o găsiţi aici.

Vendetta împotriva clanului Tanukh a avut consecinţe neaşteptate. Armata Zenobiei s-a trezit brusc la graniţa Egiptului, una dintre cele mai bogate provincii ale Imperiului, în plus şi foarte prost apărată. Era ca şi cum ai fi lăsat-o în faţa unui mall şi i-ai fi spus “nu intra”. Zenobia nu a putut rezista tentaţiei, deşi ştia că un atac asupra Egiptului înseamnă ruptura definitivă de Imperiu. I-a ordonat lui Septimius Zabda să mărşăluiască drept spre Alexandria, pe atunci al doilea oraş din lume după Roma. Guvernatorul Egiptului s-a apărat eroic, dar nu a avut nicio şansă în faţa soldaţilor palmyreni, cu atât mai motivaţi cu cât însăşi regina lor i-a însoţit în campanie, mărşăluind alături de ei (presupun că pe lângă băut şi călărit, Zenobia era mare meşteră şi la glume cazone).

În vreme ce Zenobia îşi delecta trupele cu vorbe de duh despre bulăneală şi concursuri de sandale împuţite, agenţii ei puneau mâna şi pe Antiohia, al treilea oraş din lume. Aici nici măcar nu a fost nevoie de luptă; locuitorii aveau deja o părere proastă despre guvernarea romană, oarecum justificată după ce cu 15 ani în urmă parţii jefuiseră Antiohia netulburaţi de garnizoanele imperiale din regiune. Câteva luni mai târziu, Zabda a ajuns şi el în Antiohia, pentru a preveni orice încercare a romanilor de a o recuceri, după care a mai pus mâna şi pe teritoriile din jur, ajungând să stăpânească o bună parte din actuala Turcie.

În 271, la doar patru ani după ce ajunsese la putere, Zenobia reuşise astfel să elimine complet stăpânirea romană în Orientul Mijlociu (vezi harta de sus – cu roşu sunt marcate limitele aproximative ale imperiului Zenobiei). Şi, dat fiind că în ultimele decenii Roma fusese profund afectată de instabilite politică, schimbând împăraţii ca pe ciorapi, cine putea să-i condamne pe cetăţenii ei din est că preferau Imperiul Palmyrei, care măcar era în stare să-i apere de atacurile parţilor? În plus, Zenobia nu arunca creştinii la lei (bine, nu vreţi să ştiţi cât pipi făceau după aia pe covor pentru că nu primiseră mâncare umedă) şi relansase economia regiunii, în suferinţă după ani de războaie. Cum e normal la orice conducător, o luase un pic şi razna: se considera noua Cleopatra şi urmaşa Didonei, regina Cartaginei (mai celebră deoarece de la ea şi-a luat numele o tanti care cântă cu Eminem). Pe fiul ei, Vaballathus (vi-l mai aduceţi aminte? Teoretic, el conducea imperiul, asta când nu murdărea scutecele), îl proclamase regele regilor, după moda orientală, şi imperator, după cea apuseană în vreme ce Zenobiei i se spunea “Augusta” – după Augustus, nu după ceva mai faimoasa nevastă a lui Lazarov.

În 270, pe tronul cezarilor a urcat însă, în fine, un împărat puternic, care considera inacceptabil faptul că bogăţiile Orientului rămân în mâinile orientalilor, în loc să fie date tribut Romei. Îl chema Aurelian (stânga) şi îl ştiţi mai degrabă drept omul care a părăsit Dacia, de unde e clar că nu era prost. În primăvara anului 272, după ce şi-a rezolvat problemele cu barbarii care-i tot băteau la uşă să întrebe “Primiţi cu jefuitul?”, Aurelian a trimis pe mare o expediţie care să ia înapoi Egiptul, vital pentru Roma fiindcă de aici venea cea mai mare parte a hranei capitalei. Localnicii n-au apărat-o cu prea multă convingere pe noua Cleopatră şi în mai puţin de o lună, romanii recuceriseră provincia.

În acelaşi timp, Aurelian a pornit personal pe uscat împotriva Zenobiei. Asia Mică a căzut aproape fără luptă în mâinile sale fiindcă împăratul a avut înţelepciunea să nu-şi lase trupele să jefuiască oraşele cucerite (nu-i de mirare că soldaţii l-au ucis trei ani mai târziu). Zenobia şi Zabda îl aşteptau, cu întreaga armată a Palmyrei, la nord de Antiohia. Teoretic, trupele lor erau mult mai bune – infanteria era formată din foste legiuni romane, iar cavaleria, din călăreţi în armuri grele (dreapta – reconstituire), cărora barbarii călare ce serveau sub Aurelian nu le puteau face faţă. Pratic, însă, nici Zenobia şi nici generalul ei nu se puteau pune cu Aurelian. Profitând de faptul că cavaleria sa era mult mai uşoară, împăratul i-a fugărit pe greoii călăreţi palmyreni conduşi de Zabda prin deşertul sirian până când au ajuns atât de extenuaţi, că nu s-au mai putut apăra şi au fost măcelăriţi. Zenobia a considerat că e mai înţelept să se retragă; cu Aurelian pe urme, a dat până la urmă o nouă bătălie la Emesa, unde armata ei a fost încercuită şi complet distrusă. Din nefericire, prinţesa războinică nu era o mare tacticiană…

Tot ce-i mai rămăse acum Zenobiei era Palmyra. Curând, legiunile lui Aurelian au înconjurat oraşul, în vreme ce clanul Tanukh, care avea ocazia să se răzbune, îi tăia orice rută de aprovizionare. Dându-şi seama că Palmyra nu va putea rezista mult timp, Zenobia a făcut o încercare disperată: a plecat singură din oraş, călare pe o cămilă, pentru a le cere ajutorul parţilor, care e drept că-l urâseră pe bărbatu-său, dar şi mai tare îi urau pe romani. A fost prinsă însă de o patrulă romană; câteva zile mai târziu, Palmyra s-a predat şi ea. Recucerirea provinciilor orientale ale Imperiului era astfel încheiată.

Ce s-a întâmplat mai departe cu Zenobia nu se ştie prea bine. Palmyra i-a plătit lui Aurelian o imensă despăgubire de război; un an mai târziu, oraşul s-a revoltat din nou şi a fost distrus de romani. Liderii palmyreni au fost condamnaţi la moarte; Zenobia a fost însă cruţată, fiind purtată prin oraşele romane ca trofeu în parada triumfală a împăratului, ocazie cu care trebuie că şi-a îmbogăţit substanţial repertoriul de glume cazone. Unii spun că, sătulă de această umilinţă, s-a lăsat să moară de foame; alţii, că după ce a ajuns înapoi la Roma, Aurelian a executat-o şi pe Zenobia. Totuşi, varianta împărtăşită de majoritatea istoricilor antici (în plus, şi mai în spiritul Crăciunului) e că povestea prinţesei războinice se termină cu happy-end: Aurelian a iertat-o pe Zenobia, i-a redat libertatea şi i-a făcut cadou o moşie în apropierea capitalei. Fosta stăpână a Orientului s-ar fi căsătorit apoi cu un senator roman, cu care a avut copii şi a trăit fericită până la adânci bătrâneţi. De fapt, pentru cititorii şi cititoarele feministe, ăsta nu e happy-end; pentru voi, rămâne că a murit de foame…