Radu Pircă
La graniţa de est a Imperiului Roman se înălţa din mijlocul deşertului oraşul Tadmor, pe care romanii, nu foarte buni la limbi străine, îl ştiau drept Palmyra. Era o oprire obligatorie pentru caravanele de negustori care aduceau mirodenii şi mătase din Asia în Europa şi se întorceau încărcate cu aurul Romei; şi cum, după ce traversau zeci de kilometri de deşert, negustorii aveau obiceiul să nu se mai uite la bani, arabii din Palmyra se îmbogăţiseră pe seama lor vânzându-le – la fel ca-n ziua de azi – apă plată şi răcoritoare la preţuri de speculă. Cu timpul, palmyrenii învăţaseră că e şi mai profitabil să facă chiar ei comerţ, scăpându-i pe negustorii orientali de mărfuri – după ce ai traversat jumătate de deşert, parcă mai scazi la preţ ca să nu mai traversezi şi cealaltă jumătate… – şi revânzându-le de câteva ori mai scump romanilor.

La mijlocul secolului al III-lea după Christos, situaţia Palmyrei (foto sus) devenise însă extrem de complicată, deoarece oraşul era chiar pe linia frontului dintre cele două mari imperii care se războiau fără încetare: cel roman şi cel al parţilor, urmaşii vechilor perşi. Teoretic, palmyrenii erau supuşi Romei; practic, dat fiind cât de departe era aceasta şi cât de efemeri şi de ineficienţi fuseseră în ultimii ani împăraţii, bogaţii negustori arabi preferaseră să-şi protejeze interesele punând în frunte unul de-al lor, un emir.

Zenobia, pe numele ei adevărat al-Zabba, era fiica unuia dintre aceşti regii palmyreni ai comerţului, căsătorit cu o urmaşă a Cleopatrei. Cel puţin, aşa pretindea Zenobia; o altă variantă, ceva mai plauzibilă, e că părinţii ei erau nişte arabi extrem de bogaţi, dar care locuiau în continuare în corturi şi-şi mutau permanent reşedinţa, umblând după locuri de păşunat pentru cămilele lor. Pentru că doreau ca fiica lor să ajungă departe în viaţă, nu să stea toată ziua la cratiţă, îi plătiseră o educaţie modernă – Zenobia vorbea cel puţin trei limbi moarte (greaca, egipteana şi latina). Apucăturile tinerei palmyrene ar fi îngrozit însă o fată de neam bun de la Roma: călărea, mergea la vânătoare şi bea cot la cot cu bărbaţii, lucru foarte apreciat de compatrioţii ei care, deşi, dincolo de pretenţiile lor cum că ar fi 100% romanizaţi, preferau totuşi un beţiv de cursă lungă unui fin cunoscător al operei lui Virgiliu.

Negustorii arabi din Palmyra erau uniţi împotriva Romei, dar între ei se războiau în continuu pentru oaze, cămile sau păşuni. Tatăl Zenobiei îşi găsise sfârşitul într-un asemenea război cu clanul Tanukh şi tânăra luase conducerea familiei; în acelaşi timp, pentru a preveni un alt conflict, acceptase să se mărite cu Odenathus, şeful celei mai puternice familii de negustori. Odenathus era mult mai bătrân decât ea şi mai fusese însurat o dată (poate că mai era, nu-i deloc exclus să fi fost poligam), dar avea şi calităţi, cea mai importantă fiind că de câţiva ani era emirul Palmyrei.

În 258, când a avut loc această căsătorie politică, Odenathus (jos) era cel mai puternic om din Orientul Mijlociu. Împăratul de la Roma îl copleşea cu daruri şi titluri ca nu cumva emirul să se declare independent. Practic, guvernarea romană era atât de ineficientă în acel moment, încât urmaşul lui Augustus preferase să-i cedeze întreaga putere în provinciile orientale acestui negustor arab, cu condiţia să-l apere de parţi. La rândul lor, şi parţii se temeau de Odenathus, care-şi crease o armată extrem de eficientă combinând legiunile romane din zonă cu călăreţii săi arabi; atât de eficientă, încât în 266 prădase chiar Ctesiphon, capitala parţilor. La întoarcerea din campanie, la care luase parte şi Zenobia (“te duci la prădat şi nu mă iei şi pe mine? Niciodată nu mă iei cu tine! Cine ştie ce faci acolo cu curvele tale!” ), soldaţii îl proclamaseră împărat. La auzul veştii, omologul său de la Roma se mulţumise să ridice din umeri şi să se ducă în mall să-i caute un cadou de încoronare.

La scurt timp după aceasta, Odenathus a fost însă asasinat în circumstanţe misterioase. Evident, prima bănuită a fost nevastă-sa, mai ales că se ştia că viaţa lor conjugală este mizerabilă – Zenobia pretindea tot timpul că o doare capul, ceea ce poate că era şi adevărat, la cât bea. S-a mai spus şi că de fapt în spatele asasinatului a stat împăratul de la Roma sau că a fost de fapt o răfuială în familia lui Odenathus. Indiferent care era adevărul, Zenobia a lansat rapid o versiune oficială: emirul a fost ucis de bandiţi (practic, de terorişti arabi, dacă ne gândim mai bine). Apoi, susţinută de armată (nu degeaba băuse cot la cot cu bărbaţii) l-a proclamat succesor pe fiul ei, Vaballathus, care avea doar un an, astfel că adevăratul conducător avea să fie chiar ea. Doi dintre tovarăşii ei de băute au fost numiţi în funcţii cheie: Vorodes, un negustor part, a devenit guvernatorul Palmyrei iar Septimius Zabda a luat conducerea armatei.

De îndată ce a luat puterea, Zenobia s-a dovedit mult mai agresivă decât defunctul ei soţ – o adevărată prinţesă războinică. Prima sa acţiune a fost să-şi răzbune tatăl: Zabda a fost trimis, în fruntea unei mari armate, să şteargă de pe faţa pământului odiosul clan Tanukh. Gadhima, şeful clanului, era însă prieten cu comandantul roman din zonă şi l-a convins să îl ajute împotriva palmyrenilor. A urmat un mic război, în care romanii Zenobiei i-au bătut pe romanii lui Gadhima, au distrus taberele de corturi ale neamului Tanukh şi au pus mâna pe Bostra, un important oraş comercial care, în acelaşi timp, le deschidea şi calea spre bogăţiile Egiptului…

O să mă opresc însă aici, fiindcă Julius a zis că scriu prea mult şi se plictiseşte lumea. Restul aventurilor prinţesei războinice – mâine, numai pe Daily Cotcodac!