Ionuţ Şendroiu

– Nu cred că e o balenă. Nu una vie, în orice caz, zâmbeşte Valentino, ofiţerul secund, reglându-şi binoclul cu aerul unui astronom solicitat să examineze decolteul unei balerine.

– Dacă ar fi un hoit de balenă, plutind în derivă, ar trebui ca un stol de pescăruşi să roiască deasupra lui, îmi dau eu cu părerea.

Lumina reflectată de valuri mi-a umplut ochii de lacrmi, umezind penibil lentilele binoclului. Indiferent cât scrutam oceanul, tot ce distingeam era ceva ce semăna cu o scamă pe o rochie cu paiete. O rochie cu paiete mulată pe fundul unei dive ce se mişcă încontinuu.

– Aia cu stolul de păsări deasupra balenei moarte e din mările arctice, Doc. Nu cred că ţine figura şi în mările tropicale: aici pute prea tare, chiar şi pentru pescăruşi.

Pe cer se afla un singur lucru: soarele, care făcea un scandal îngrozitor.

Imaginaţi-vă că într-o amiază toridă de iulie, vă urcaţi pe bloc cu oglinda din hol, o stropiţi cu apă şi o trântiţi în aşa fel încăt să se prefacă în mii de cioburi. Şi pe unul din cioburile ălea ude aruncaţi o sămânţă de floarea soarelui (de floare, pentru cunoscători), pe care să încercaţi să o examinaţi cu bărbia lipită de primul ciob. Şi, ca efectul marin să fie cît mai realist, bălăngăniţi capul dreapta – stînga, astfel încăt lumina reflectată să vă izbească retina din toate unghiurile. După 2-3 minute, sămânţa de floare o să vi se pară de dovleac, după 5 minute – o ditamai banană si, dacă o mai ţineţi aşa vreo juma’ de oră, o să anunţaţi la OTV că aţi descoperit caninul dreapta sus al Elodiei.

– Deci e o barcă de 8-9 m lungime, se aude Andrej, tipul de la radar. În general, în filmele cu vapoare, băieţii de la radar au mutre de tocilari, dar Andrej, un lituanian cu ucenicia navală făcută în Marea Baltică, are genul de faţă, cu care, la Hollywood, ar fi primit direct rolul principal în orice film cu lunetişti.

– Cum cazzo să fie o barcă??? a bubuit vocea de tenor căpitanului, un napolitan de vreo sută treizeci de chile. O barcă neidentificată în câmpul nostru petrolier?!? Nu se poate aşa ceva!

– Deci asta e prova, asta e pupa şi se îndreaptă spre noi cu circa un nod pe oră, Sir. Vocea lui Andrej nu avea absolut nici o inflexiune, niciodată; probabil că la casting-ul ăla de la Hollywood ar fi fost selecţionat şi pentru un rol de pocherist. Genul de pocherist care anunţă chinta roială cu vocea cu care îi cere chelneriţei o măslină în martini.

– Miiiinchia! explodează căpitanul, băgându-şi nasul în ecranul radar, peste umărul lui Andrej. Lumina verde a monitorului se reflecta frumos pe faţa sa transpirată, astfel încît mâinile lituanianului, care îi prezenta cu calm situaţia, produceau un spectacol de umbre chinezeşti. Cum??? La-mai-puţin-de-două-mile-de-NOI!?

– Se vede deja cu binoclul, Sir.

Căpitanul a pus mâna pe staţie şi a intrat în legătură cu remorcherul danez Maersk B, aflat în acel moment la vreo 5 mile de noi, spre Nord. “O ambarcaţiune neidentificabilă a pătruns în zona noastră de siguranţă şi continuă să se apropie. Nu, nu răspunde la somaţii, situaţia se agravează cu fiecare secundă, se află la mai puţin de 2 mile distanţă“. Dacă această declaraţie ar fi fost făcută fără accent italienesc, ar fi sunat probabil îngrijorător, dar, în condiţiile date, căpitanul navei daneze s-a mulţumit să întrebe care este viteza cu care se deplasează “ambarcaţiunea intrusă“. Probabil că a extras un radical corespunzător din declaraţia omologului italian.

“Il comandante” a luat foc:
– Nu contează viteza lor de deplasare şi nici dimensiunea! Este o ambarcaţiune, a pătruns în câmpul nostru petrolier, a intrat în zona noastră de siguranţa, nu s-a identificat şi nu ne-a contactat în nici un fel. Şi se îndreaptă spre noi!!! Credeţi că au intenţii paşnice?!?!

Operetta nu se putea naşte decât în Italia, asta e clar. Aria căpitanului italian a mișcat cei 20 de mii de cai putere ai remorcherului danez.
– Ok, venim spre voi, o să ne postăm la babord.

Îmi închipui că cei de pe Maersk au comandat bucătarului nişte pungi de pop-corn…

(va urma)