Radu Pircă
Trebuie să recunosc că Evenimentul de azi nu e vreun mare eveniment, ci mai mult un pretext ca să aflaţi ce s-a mai întâmplat cu Belisarius, generalul care i-a gonit pe nemţi din Africa de Nord acum vreo 2 zile. Dar, dat fiind că oricum rubrica asta are în ultima vreme la fel de mulţi cititori câţi viteji are armata franceză, cred că pot la fel de bine scrie două pagini despre ziua când Ludovic al VI-lea cel Gras s-a stricat la stomac, că tot acelaşi va fi traficul pe site.

După prăbuşirea Imperiului Roman în vestul Europei, Italia cu capitala ajunseseră la ostrogoţi. Erau cei mai civilizaţi dintre barbari, un soi de “barbari de catifea” iar regele lor, Theodoric cel Mare, fusese chiar educat la Constantinopol (în sensul că învăţase să nu mănânce cu mâinile şi să nu se şteargă pe pereţi, nu în sensul că învăţase să scrie ori să citească). Theodoric reuşise să-i facă pe ocupanţii ostrogoţi şi pe supuşii lor romani să se înţeleagă rezonabil de bine şi, în general, pentru un rege barbari era extrem de decent, afară că susţinea erezia ariană şi că mai omora din când în când intelectuali plicticoşi (acum, sincer, cine n-ar face-o dacă ar putea?)

La moartea sa, însă, pe tronul ostrogoţilor a urcat un uzurpator, Teodat, nepotul de soră al regelui, avid de putere şi complet incapabil, însă apreciat de goţi fiindcă era singurul dintre ei care-l citise pe Platon (sau poate că nu-l citise, în fond cum ar fi putut verifica?) Uzurparea lui Teodat i-a oferit lui Justinian un bun motiv pentru a recuceri şi Italia, idee care îi tot stătea pe creier de când văzuse cât de uşor fusese să recucerească Africa de Nord de la vandali. Şi tot acelaşi Belisarius (stânga) a primit şi această sarcină, pe care împăratul se pare că o considera floare la ureche, dat fiind că i-a dat pe mână doar 7.000 de soldaţi. În 535, generalul roman a debarcat în Sicilia, ai cărei locuitori l-au primit cu braţele deschise – cam la fel cum au făcut cu toate armatele de eliberare de atunci încolo. În anul următor, Belisarius a trecut în sudul Italiei unde, din nou, toate cetăţile i s-au predat fără să tragă o săgeată. Doar Napoli a opus o oarecare rezistenţă, drept pentru care, atunci când romanii au recucerit oraşul, l-au jefuit fără milă şi fără să facă rabat la măcel. Ostrogoţii, uşor uimiţi că Teodat nu lua totuşi nicio măsură pentru a-şi apăra regatul, din care deja jumătate era cucerit, au început să-l bănuiască că era plătit de Justinian şi l-au detronat, înlocuindu-l cu un anume Witigis, care avea oarecare reputaţie ca general. Prima măsură a lui Witigis a fost să trimită un băiat să-l omoare pe Teodat; cea de-a doua, să se retragă spre nord, adunându-şi forţele în Ravenna, un oraş protejat de ceva mai bun decât zidurile: o centură de mlaştini pestilenţiale.

Belisarius a profitat de strategia uşor derutantă a ostrogoţilor care se retrăgeau din faţa lui, deşi aveau armate de vreo zece ori mai numeroase (nu, nu-s ăştia strămoşii francezilor, ăia sunt francii), şi a pus mâna şi pe Roma. Porţile Cetăţii Eterne i-au fost deschise de însuşi papa, care cu puţin în timp în urmă îi jurase lui Witigis că nu va preda oraşul nici mort. Între timp, regele ostrogot îşi dăduse totuşi seama că invazia lui Belisarius era mai mult un bluf, date fiind dimensiunile armatei acestuia. Cu vreo 50.000 de oameni a mărşăluit spre sud şi l-a asediat pe Belisarius în Roma. Ca mai toţi barbarii, însă, şi ostrogoţii erau bâtă în materie de asedii şi deşi s-au chinuit un an de zile, nu au fost în stare să spargă zidurile Cetăţii Eterne (foto). În primăvara lui 538, Witigis s-a retras din nou spre nord, cu Belisarius pe urmele sale. A intervenit însă ceva care a dat peste cap toate succesele de până atunci ale romanilor…

În cursul asediului Romei, Belisarius îi ceruse lui Justinian întăriri. După o matură chibzuinţă, împăratul i-a trimis câteva mii de soldaţi, dar la pachet cu ei i-a băgat pe gât şi un general care să-l controleze – Narses, un armean ambiţios, foarte apreciat de împărăteasa Teodora. Narses era eunuc, pe vremea aceea o cale sigură spre succes în administraţia imperială fiindcă eunucii erau imuni la tentaţia nepotismului (de fapt, şi acum cred că e o cale spre succes, dacă mă uit cum arată oficialii UE şi FMI). Dispreţuit de militarii de carieră, Narses îi ura la rândul său pentru că era mai inteligent decât ei. Imediat ce a ajuns pe frontul italian, a început să se opună planurilor lui Belisarius – de obicei pe bună dreptate, dar asta conta mai puţin decât faptul că soldaţii nu mai ştiau ale cui ordine să le urmeze. Rezultatul haosului de la conducerea armatei a fost acela că în 539 goţii au măcelărit populaţia Milanului, care se răsculase în speranţa că va primi ajutor de la romani. A fost o lovitură de PR teribilă pentru Justinian, care, în ciuda opoziţiei Teodorei, l-a rechemat imediat pe Narses, cu riscul de a dormi pe preş vreo două zile. Rămas singur la comandă, Belisarius l-a înghesuit pe Witigis în Ravenna în 540. Ostrogoţii s-au plictisit însă repede să fie asediaţi şi i-au propus generalului roman să urce el pe tron în locul incompetentului lor rege, ceea ce Belisarius a acceptat sau s-a făcut că acceptă – nu prea contează, dat fiind că rezultatul a fost capitularea Ravennei şi, teoretic, sfârşitul războiului.

Justinian a considerat însă că contează şi, temându-se că învingătorul goţilor ar putea să-i vrea tronul, l-a chemat imediat pe Belisarius acasă, lăsând în locul lui un comitet de generali, aleşi pe criteriul incompetenţei, pentru a nu prezenta niciun pericol. Ostrogoţii îl vroiau însă pe Belisarius, nu pe tăntălăii lăsaţi de Justinian, şi când au văzut cum merg lucrurile, s-au revoltat sub conducerea lui Baduila, o rudă a regelui vizigoţilor (nişte veri de-ai ostrogoţilor care îşi făcuse un regat în Spania). Mai grav, locuitorii italiei li s-au alăturat şi ei, sătui de incompetenţa şi corupţia armatei eliberatoare, care părea alcătuită mai degrabă din ruşi decât din romani. Baduila (stânga – în viziunea unui artist al Renaşterii) era un comandant competent: în următorii zece ani a recucerit lent dar sigur Italia, bătându-i constant pe comandanţii lui Justinian. Disperat, împăratul l-a trimis în vreo trei rânduri pe Belisarius înapoi în Peninsulă pentru a restabili situaţia, dar de îndată ce generalul obţinea vreun succes, era rechemat la Constantinopol, de teamă că se va răscula, şi balanţa înclina iar în favoarea lui Baduila.

În decembrie 545, regele ostrogot a început un nou asediu al Romei, care a durat tot un an de zile – cu un cu totul alt rezultat, însă. Bessa, comandantul garnizoanei romane, general mediocru dar un excelent om de afaceri, avea provizii mai mult decât suficiente, însă în loc să le distribuie locuitorilor oraşului asediat, le vindea la preţuri de speculă, băgând profiturile în buzunar. Disperaţi, civilii din Roma i-au cerut să-i lase măcar să plece, dar Bessa a refuzat – normal, doar nu era să-şi piardă clienţii. Vreo 2-3 au fost totuşi lăsaţi să părăsească oraşul asediat, însă doar după ce au plătit o sumă astronomică. Belisarius i-a propus să-l ajute să se retragă din Roma, însă Bessa a respins propunerea – afacerea era prea bună ca să renunţe la ea. Pe 17 decembrie 546, santinelele romane (de fapt, nişte munteni de prin actuala Turcie), sătule de afacerile comandantului lor, i-au deschis lui Baudila una din porţile oraşului. Goţii au dat năvală înăuntru, luându-i pe apărători pe nepregătite. Majoritatea soldaţilor au fost măcelăriţi; Bessa a reuşit să fugă, dar a lăsat în urmă toţi banii câştigaţi de pe urma asediului. Italia era din nou pierdută pentru Imperiul Roman (harta – Imperiul lui Justinian).

Ce s-a întâmplat în continuare, cum au reuşit romanii să re-recucerească Peninsula şi ce consecinţe triste a avut acest eveniment pentru italieni veţi putea însă afla la anul, probabil pe la sfârşitul lui iunie…