Radu Pircă
În general scriitorii sunt cunoscuţi ca fiind cam jigodii: laudă orice analfabet care le dă bani sau îi face academicieni, scriu cărţi proaste despre şi pentru gagici, îşi toarnă colegii de breaslă şi în general au la fel de multă coloană vertebrală ca un şofer vitezoman care tocmai a văzut maşina poliţiei cu radarul. Niciunul nu a fost însă atât de jigodie ca Marcus Annaeus Lucanus – şi credeţi-mă, nu am omis anumiţi oameni doar pentru că sunt în spital, la terapie intensivă.

Lucanus era fiul unui bogătaş roman din Spania care, din cauza unei căsnici nefericite, era mai mult plecat de-acasă (“iubi, cobor şi eu până la colţ după ţigări” “păi la colţ au închis încă de la ora XI” “e, atunci o să mă duc să-mi iau din Thracia, ce să fac acum…” ). Temându-se că, în lipsa unei figuri paterne, micul Marcus ar putea să nu devină un depravat, ca toţi aristocraţii romani, maică-sa l-a trimis rapid la Roma la unchiul lui, Seneca (cel Tânăr, în cazul în care ştiaţi şi de celălalt).

Seneca (foto) era cel mai mare filosof şi scriitor al epocii, expert în arta de a scuipa unde a pupat mai devreme şi invers – astfel încât a devenit curând şi cel mai bogat om al epocii. Dacă ar fi trăit în zilele noastre ar fi devenit fără probleme deontolog, redactor-şef la un ziar sau director la Realitatea; aşa, a ajuns preceptorul împăratului Nero. Înainte de a ajunge sub oblăduirea sa, poate că Lucanus a mai prezentat vagi semne de caracter; Seneca a avut însă grijă să i le înăbuşe şi să-l pună pe direcţie, astfel încât Marcus a debutat în poezie direct cu un Elogiu al lui Nero.

În următorii ani, Lucanus a produs Pharsalia, un lung şi odios poem despre războiul civil dintre Cezar şi Pompei care i-a oferit numeroase ocazii pentru a-l omagia pe împărat, dat fiind că stră-străbunicul acestuia fusese unul din generalii lui Pompei. Eu unul l-am citit acum ani buni şi nu-mi mai aduc aminte decât că Cezar e tot timpul ticălos (cam ca-n Asterix), că Nero e pupat în cur într-un mod jenant şi că la un moment dat, există un episod în care soldaţii lui Cezar sunt atacaţi de şerpi în deşert şi, când încearcă să-i ucidă cu lăncile, veninul trece prin arme şi îi otrăveşte (ştiu că e idiot, dar dacă scriau asta Doinaş sau Sorescu, ce alegorie mişto vi se părea, chiar dacă nu ştiaţi alegoria a ce).

Pharsalia e considerată şi azi unul dintre cele mai bune poeme din literatura Imperiului Roman şi adevărul e că este infinit mai puţin plicticoasă decât Virgiliu sau Horaţiu – ceea ce nu înseamnă că e o lectură plăcută, afară de cazul în care aveţi o nevralgie înfiorătoare şi vreţi să citiţi ceva atât de odios încât să uitaţi de durere. Mulţi cred că Lucanus ar fi devenit în timp un poet mai bun (Pharsalia a fost scrisă între 22 şi 26 de ani), dar nu a mai apucat, fiindcă deşi era suficient de lingău încât să facă orice compromis pentru a-l omagia pe Nero, era şi destul de orgolios încât să-l dispreţuiască pe împărat pentru tentativele lui literare.

Nu ştim precis de ce Nero (foto) şi Lucanus, iniţial buni prieteni şi tovarăşi de orgii, s-au certat crunt. Suetoniu spune că odată, pe când Nero stătea pe tron chinuit de constipaţie şi gaze, Lucanus i-a citat din versurile sale un pasaj legat de bubuitul tunetului. Miştoul la adresa vânturilor imperiale nu a fost apreciat la adevărata sa valoare, oricare ar fi fost aceea, şi poetului i s-a interzis să-şi mai publice opera. Furios, Lucanus a decis să-l răstoarne pe împărat şi s-a alăturat unei conspiraţii plănuite de alţi intelectuali cu principii, ca şi el. În anul 65, conspiratorii au fost însă trădaţi – nu că ar fi fost nevoie, dat fiind că Lucanus declama în public versuri despre cât de cretin e împăratul şi ce buni sunt opozanţii săi – şi arestaţi. Încercând să-şi salveze viaţa, Lucanus a dat dovadă din nou de caracter: a declarat că el e un tânăr naiv şi nevinovat şi că maică-sa (pe care n-o mai văzuse de vreo 10 ani, biata femeie trăind în Spania) l-a dus pe căi greşite, ea fiind adevăratul lider al conspiraţiei. Mărinimos, împăratul i-a permis să se sinucidă, în loc să pună gărzile să-l ciopârţească, şi i-a promis că va avea grijă să se reîntâlnească foarte curând cu maică-sa.

Dacă vreţi să ştiţi mai mult: Pharsalia, în engleză (există şi o traducere în română la BPT, dar e mizerabilă)