Radu Pircă
Deşi e foarte puţin probabil să fi auzit vreodată de ea, Vertières este una dintre cele mai importante confruntări militare ale epocii lui Napoleon. Spre deosebire de Austerlitz, Iena sau alte bătălii de care ştiu până şi absolvenţii de istorie, Vertières a avut consecinţe care se pot vedea şi azi la ştiri. Cu toate acestea, nu o să găsiţi nimic despre Vertières în niciuna din istoriile vremurilor lui Napoleon, nici măcar în cele 20 de volume ale monumentalei “Istorii a Consulatului şi Imperiului” a lui Thiers.

Înainte de Revoluţie (cea din 1789, vreau să zic) Saint-Domingue era perla coloniilor franceze. Controlând peste 50% din producţia mondială de zahăr şi cafea şi ţinând angajaţi 1 din 25 de francezi, Saint-Domingue juca un rol complet disproporţionat cu dimensiunile sale – abia o treime din insula caraibiană Hispaniola.

În 1790 Revoluţia din Franţa a ajuns şi în Saint-Domingue. Marii proprietari ai plantaţiilor de cafea şi trestie de zahăr şi-au dat jos perucile, şi-au pus repede puloverele şi au organizat un guvern provizoriu. Colonia părea să o ia pe urmele Statelor Unite ale Americii, devenind o prosperă republică care peste veacuri să salveze Franţa de nemţi – cel puţin, asta s-ar fi întâmplat dacă Saint-Domingue n-ar fi avut o gravă problemă rasială. La fel ca în sudul Statelor Unite, şi în Saint-Domingue plantaţiile (foto) erau lucrate de sclavi de culoare, ţinuţi într-o mizerie aproape la fel de cruntă precum corporatiştii de azi, şi care ajunseseră să compună aproape 90% din populaţia coloniei. Restul de 10% erau albi – mari plantatori fabulos de bogaţi şi proaspeţi imigranţi rupţi în fund – dar şi mulatri şi sclavi eliberaţi. Fiecare dintre aceste grupuri le ura pe toate celelalte, dar cu siguranţă cei peste jumătate de milion de sclavi erau cei mai înverşunaţi dintre toţi.

Cu toate frumoasele idealuri ale Revoluţiei Franceze, mulţi dintre cei care o conduceau nu puteau să uite că şi ei deţineau plantaţii în Saint-Domingue şi, deci ar fi sărăcit dacă ar fi proclamat eliberarea sclavilor. Însă, în 1791, sătui să tot aştepte după un decret venit de la Paris, sclavii s-au revoltat şi au măcelărit câteva mii de albi, au incendiat plantaţiile – mă rog, vă puteţi imagina şi voi cum le-au mulţumit foştilor stăpâni pentru deceniile de muncă sub ameninţarea biciului.

Mi-ar trebuie un site mult mai mare ca să pot explica ce s-a întâmplat în următorii ani în Saint-Domingue, controlul coloniei ajungând pe rând la albii revoluţionari, albii regalişti, englezi şi, în cele din urmă, la nimeni. Anarhiei i-a pus capăt în 1800 Toussaint Louverture (foto), conducătorul sclavilor răsculaţi care i-a gonit pe englezi, a învins diversele bande de albi, negri şi mulatri şi a instituit un regim nu foarte diferit de cel al lui Bonaparte. Napoleon nu s-a simţit deloc flatat şi a trimis un corp expediţionar. Toussaint a fost învins şi luat prizonier iar sclavia restabilită – Napoleon avea nevoie disperată de bani şi nu se gândise că ar fi putut mai bine să lanseze industria rap.

În scurt timp, consecinţele restabilirii sclaviei s-au văzut din plin. Negrii s-au revoltat din nou, conduşi de Dessalines (foto), unul din locotenenţii lui Toussaint. Corpul expediţionar le-ar fi făcut probabil faţă cu succes dacă majoritatea soldaţilor n-ar fi fost bolnavi de diverse maladii tropicale – clima din Caraibe era o reală problemă pentru soldaţii europeni, mai ales că Napoleon avusese fericita inspiraţie să trimită câteva mii de voluntari polonezi, promiţându-le că le va elibera patria dacă ei îl ajută să-i oprime pe negri. În plus, comandantul corpului expediţionar, generalul Rochambeau (fiul celui care i-a ajutat pe americani să-şi câştige independenţa) era un militar competent şi un psihopat şi mai competent: îşi îneca prizonierii ca să nu fie nevoit să-i păzească iar pe ofiţerii de culoare îi dădea la câini să-i mănânce, iar dacă era în toane bune, doar îi ardea de vii.

Cu trei sferturi din soldaţi bolnavi, Rochambeau nu avea însă cum să apere cu succes Saint-Domingue. În toamna anului 1803, resturile corpului expediţionar s-au refugiat în fortul Vertières pentru a apăra Le Cap, cel mai important oraş al coloniei.Dessalines era pe urmele lor, aducând, spuneau foştii sclavi, “un ouanga nouveau“, adică o nouă vrăjitorie – mai precis, tunuri şi muschete noi, capturate de la francezi. Pe 18 noiembrie, trupele de culoare au luat cu asalt Vertières (foto jos). Rochambeau s-a apărat eroic şi fortul nu a putut fi cucerit, dar oamenii lui Dessalines au reuşit să ocupe dealurile din jur, de unde puteau bombarda Vertières. În cursul nopţii Rochambeau a evacuat fortul, la adăpostul unei ploi torenţiale care i-a împiedicat pe duşmani să-l urmărească; a doua zi, înconjurat din toate părţile de forţele lui Dessalines, a făcut ce ştiu generalii francezi cel mai bine: a capitulat.

Saint-Domingue era astfel liberă. Pe 1 ianuarie 1804 Dessalines a proclamat Republica Haiti. Restul – îl ştiţi şi voi de la ştiri: dictatură, cutremur devastator, tifos. Şi poate nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă Rochambeau nu era învins la Vertières şi Saint-Domingue ar fi rămas o colonie franceză.