Radu Pircă

Regele Carol al VII-lea a rămas în istoria Franţei pentru mai multe lucruri. În primul rând, pentru lipsa de originalitate a părinţilor săi (“băi nevastă, acu’ mi-am dat seama că suntem la botez şi încă n-avem un nume pentru ăsta micu’” “zi-i Carol, că au mai fost vreo şase înainte, e clar că e un nume la modă” ); însă, şi mai important, Carol al VII-lea a creat, într-o singură zi, armata franceză şi impozitul. Şi adevărul e că atunci când anunţi oamenii că ai creat primul impozit, chiar e o idee bună ca în acelaşi timp să-i anunţi şi că ai înfiinţat armata.

În momentul în care se petreceau aceste evenimente, Franţa era de mai bine de 100 de ani în război cu englezii (deunde şi numele respectivului război – aţi ghicit, “Războiul de 100 de ani“, deşi, dat fiind că oricum a ţinut mai mult, putea să se numească, din raţiuni de PR, “Războiul de 30 de ani” sau chiar “Războiul de 7 ani” ). Cu toate acestea, ţara nu avea încă o armată permanentă, ci doar mercenari, de obicei plătiţi când dădea Dumnezeu. Nu-i de mirare că bieţii oameni încercau, în aceste condiţii, să se întreţină din jaf (foto)şi adeseori îşi dădeau demisia din slujba unui rege care nu-i plătea la timp pentru a forma armate private, care prădau ţara în lung şi în lat, fiind cunoscute drept “jupuitori” (presupun că la fel vor face în curând şi bugetarii, mai ales cei din Ministerul de Finanţe, care şi au experienţă în aceste sens).

Pe de altă parte, regele Franţei nu-şi putea plăti mercenarii pentru că, neexistând impozite, nu avea o sursă constantă de bani. Nu că ideea de impozit ar fi fost prea revoluţionară pentru oamenii din secolul XV; pur şi simplu, nobilii nu vroiau să plătească niciun fel de taxă şi, dat fiind că aveau la dispoziţie mici armate personale, nu puteau fi nici siliţi iar oamenii de rând nu vedeau niciun motiv pentru care ar mai plăti şi taxe, pe lângă că sunt jefuiţi constant de către mercenari. Era clar deci că idee de impozit trebuia să meargă mână în mână cu înfiinţarea unei armate permanente, fie ea şi armata franceză.

În toamna anului 1439, Stările Generale – un fel de Parlament al Franţei – s-au reunit în oraşul Orléans pentru a vota propunerea regelui de introducere a unui impozit regulat destinat plăţii soldei armatei permanente.  Pe 2 noiembrie, propunerea a fost adoptată – n-aş putea să vă dau detalii despre dezbaterile din adunare, dar sunt convins că regele a avut argumente solide, cum ar fi vreo duzină de oameni înarmaţi până în dinţi care să se plimbe printre membrii  Stărilor Generale ca să numere voturile.

Iniţial, partea cu armata nu a fost un succes (bine, e oarecum aberant să spunem că armata franceză a fost vreodată un succes). Nobilii şi jupuitorii s-au revoltat împotriva ordonanţei din 2 noiembrie (foto) şi regelui i-au trebuit câţiva ani pentru a înăbuşi revolta – în general, prin coruperea conducătorilor ei. Abia în 1445 Carol a putut pune pe picioare primele unităţi ale armatei franceze, numite “Companiile de ordonanţă” şi numărând în total circa 7.500 de soldaţi călare (asta ca să le fie mai uşor să fugă, în caz că dau ochii cu inamicul) Impozitul, în schimb, a fost încasat destul de eficient încă din primul an, mai ales că regele a avut ideea înţeleaptă ca nobilii în general excluşi din rândul contribuabililor. Spre sfârşitul domniei lui Carol al VII-lea, impozitul îi aducea anual regelui mai mult de 1.000.000 de livre, calculate ca reprezentând echivalentul a 10-15 milioane de euro din zilele noastre. Ca să vă faceţi o idee mai clară, o zi de muncă era plătită pe atunci cam cu o zecime de livră, 12 ouă costau 0,02 livre, o cămaşă de bună calitate – 0,40 livre iar un săpun, 0,13 livre. Cu banii pe care îi dădeai pe un amărât de săpun puteai, în schimb, să-ţi iei 8 litri de vin – ceea ce explică multe dintre obiceiurile poporului francez…

Dacă vreţi să ştiţi mai mult: volumul IV, partea a doua din Istoria Franţei a lui Lavisse, deşi sincer nu cred că vreţi să citiţi aşa ceva