J. O. Pircă

Poate cel mai odios lucru pe care-l lasă în urma lor marii oameni (pe lângă copii care să trăiască din faima lor, bineînțeles) sunt obiectele personale.

Dacă ai fost faimos în timpul vieții, poți avea certitudinea că după moarte fanii or să-ți liciteze pentru sume astronomice caietele de teme, șosetele, bețigașele de urechi – sau, dacă ești marchizul de Sade, hârtia igienică folosită pe care ți-ai scris ultimul roman pornografic (sadismul marchizului era mai rafinat decât se crede de obicei).

În cazul în care simțiți că veți fi celebri într-o zi, sfatul meu e să le faceți un pustiu de bine moștenitorilor și să nu aruncați absolut nimic niciodată, ca să aibă din ce trăi decenii bune după ce vă veți stinge în glorie. Gândiți-vă că urmașii voștri ar putea trăi la Monte Carlo ani buni doar vânzând la licitație una din sticlele voastre vechi de bere (eventual, și cu ceva resturi ale venerabilului lichid în ea) sau o chitanță de întreținere pe care ați semnat-o personal, în vreme ce bombăneați hoțiile făcute de președintele asociației de proprietari. Sigur, pentru asta mai trebuie să reușiți și să deveniți faimoși, dar deja faptul că păstrați absolut orice gunoi e un prim pas excelent în această direcție.

Teoria mea vi se pare aberantă? Sigur, ar putea fi și din cauza faptului că mă cunoașteți și ați mai stat la beri cu mine; dar mai probabil e că nu ați aflat încă ce obiect personal al regratatului J. D. Salinger a fost scos la licitație deunăzi (“regretat” e un fel de a spune, moștenitorii care au așteptat decenii bune pentru a putea vinde cele 15 romane inedite pe care nonagenarul scriitor le ținea în seif s-ar putea să folosească alți termeni).

Obiectul cu pricina e veceul. Cineva a scos la licitație pe eBay pentru un milion de dolari vasul pe care a tronat Salinger în anii ’80, garantând și că obiectul nu a fost curățat de atunci și până azi (de fapt, “curățat” e un cuvânt ușor vulgar – având în vedere valoarea obiectului, cred că o formulare mai nimerită ar fi fost “nu a fost restaurat”). Și, dacă dorința de a cumpăra lucruri pe care au pus mâna celebritățile mai poate fi înțeleasă, năzuința de a stăpâni, fără a te uita la preț, un obiect atins în mod repetat de fundul unui geniu mi se pare ceva mai absconsă.

Mulți milionari trebuie că speră că, atunci când își pun pe cap o pălărie ce i-a aparținut lui Napoleon, beau din cana lui Balzac sau se taie cu briciul lui Van Gogh, împrumută ceva din geniul acestora. Mi-e oarecum neclar însă de ce ar dori cineva să împrumute digestia lui J. D. Salinger.

Desigur, ar mai fi o posibilitate, pe care sunt convins că oamenii cu un acut simț practic au întrevăzut-o deja: aceea ca ideile marilor sale opere să-i fi venit lui Salinger în timp ce trona pe budă, iar folosirea acestui obiect să aibă oarecum același efect indiferent de proprietarul dosului care îl atinge. În acest caz, mi-aș permite totuși să vă sugerez să licitați pentru veceul meu. S-ar putea, e drept, să nu obțineți tocmai rezultatele lui Salinger (dacă vă îndoiți cumva de asta, îmi face plăcere să vă invit să recitiți chiar acest text), dar e mult mai ieftin, mai igienic și, în plus, nu se știe niciodată când aveți nevoie de o scuză bună ca s-o ștergeți de-acasă și sigur n-ați vrea să dați un milion de dolari doar ca să aflați că, de fapt, urâți să ieșiți în oraș.