Ovidiu Eftimie

De fiecare dată când nevastă-mea nu vrea să imi dea ceva îmi spune „vezi că e la mine în geantă”. Asta e ca patul la şah sau mascota la Robingo (pentru cititorii noştri mai de vârsta noastră). Sunt blocat.

În ultimii ani am găsit o metodă de luptă împotriva acestui concept: maşina mică. Prin definiţie, acest obiect aflat în preajma gospodăriei este o chestie pur masculină. Eu sunt şeful şi dumnezeul automobilului, chiar dacă nu ştiu decât să bag apă în şpriţiere şi nevastă-mea şi-a luat carnetul cu 5 ani înaintea mea. Dacă e de schimbat un bec, îndoit un ştergător, admirat un capac de roată, eu sunt cel care duce maşina la service.

Astfel, maşina devine un mic spaţiu personal, unul din ultimele din burlăcie. Ceea ce înseamnă, în cazul meu, că e un haos total acolo. Zilele trecute am vrut să fac curat în maşină (mai ţineţi minte din vremea când stăteam singuri în garsonieră şi promiteam la fiecare sesiune că facem curat?). Cu această ocazie am descoperit o mulţime de lucruri: un adaptor la lada frigorifică de maşină pe care nu l-am folosit niciodată, patru (patru) chestii de-alea de răzuit geamul, că le tot pierdeam şi cumpăram altele, încă pe atâtea odorizante de maşină – se mai pot folosi, câteva cutii de bere pe sub scaune, de când am fost la pescuit vara trecută (eu nu ştiu să pescuiesc, am prins doar baza instrucţiei), o scrisoare de ameninţare la adresa lui M3bis, da’ era cu fotbal, deci neinteresantă, o „Gazeta dello Sport” de când am fost anul trecut în concediu în Italia, nişte CD-uri cu teatru radiofonic, manualul de utilizare al frigiderului (frigiderul nu încăpea în maşină, am luat doar manualul).

Pe lângă toate astea, capacul petului în care ţineam eu peştele ucis cu alcool şi îngheţat în cub de gheaţă [jules, bagă aici linkul la postarea aia dacă ai curaj] era desfăcut şi o parte din apă s-a scurs peste trusa mea de prim ajutor expirată de vreo doi ani. Măcar am găsit plasele de Carrefour şi aparatul ăla de umflat roţi, după bateria de maşină care nu a mers niciodată.