Radu Pircă

Cum mogulul blogurilor mă plăteşte foarte bine de când e pe locul 8 în Zelist, în ultima vreme am mers mai mult cu metroul. Cu această ocazie, am sesizat câteva aspecte ale luptei de clasă pe magistrala 2, incluzând personaje pe care deja le cunoaşteţi.

Îl mai ţineţi minte pe bodyguardul care semăna cu Valentin Stan (dacă nu, citiţi aici)? Mai seamănă şi acum, doar că a fost promovat. În loc să păzească Apărătorii Patriei de valurile de săritori peste bare, acum apără staţia Piaţa Unirii 2. Nu a schimbat însă doar staţia, ci şi condiţia socială; de unde înainte vorbea familiar cu ceilalţi bodyguarzi, acum l-am văzut uitându-se cu un neţărmurit dispreţ la unul care tocmai coborâse din metroul de Berceni şi care a încercat să-i intre în graţii cu o glumă cazonă despre cracii unei studente. Pseudo-Valentin Stan i-a aruncat felul acela de privire pe care trebuie că o aruncă şi Prinţul de Wales atunci când vizitiul caleştii princiare încerca să-l antreneze într-o discuţie savantă despre topul celor mai bulănibile ducese. Ar mai trebui să menţionez şi faptul că, de unde, pe vremea când apăra Apărătorii Patriei de blatişti, eroul nostru avea o vestă jerpelită şi un baston rupt, acum are o vestă nouă cu vipuşti fosforescente, un baston nou-nouţ şi lung, de mai mare dragul să baţi cu el, plus un spray paralizant. Nu am înţeles încă pe deplin utilitatea acestor dotări, dar sunt convins că dacă ar încerca, de pildă, Predator să sară la Unirii, omul cu chip de analist i-ar face faţă cu succes şi l-ar sili în cele din urmă să-şi procure o legitimaţie valabilă de călătorie.

Dacă în acest caz am putut observa dispreţul celor care au parvenit în clasa de sus faţă de plebe, în următoarea situaţie vom vedea şi cum privesc clasele de jos patriciatul magistralei 2. Revenim în staţia Apărătorii Patriei, unde doi bodyguarzi ieşiţi din tură o salută pe casieră. “Ce mai faceţi, şefa?”, “Seară frumoasă, şefa”, strigă ei prietenoşi, chiar cu o notă discretă şi stilată de flirt în glas (adică “dacă n-ai fi măritată, te-aş bulăni de două-trei ori în spatele dulapului cu cartele”). Apoi, când au ieşit din raza ei auditivă, amândoi aproape simultan: “Te-n cur de moartă…” (ultimul cuvânt nu l-am auzit, dar educaţia clasică pe care am primit-o mă face să bănuiesc că urma “…de foame”).

În fine, aceeaşi staţie, aceeaşi casieră, altă oră. Fiind în vârful ierahiei sociale a magistralei 2, casiera noastră vorbeşte la telefon de foarte mult timp (presupun că transmite ceva mesaje interne codate, pentru că surprind frânturi de conversaţie altminteri neinteligibile, precum “Lasă că iau eu pâine” şi “Nu vreau să mai rămânem fără apă plată ca aseară”). O altă casieră, aflată mai jos în ierarhie (se vede din faptul că ea chiar vinde cartele şi, mai ales, nu are telefon) o deranjează cu o problemă nesemnificativă. Nu mai are mărunţiş să dea rest şi s-a format o coadă de studenţi nervoşi de la Spiru (nu ştiu dacă aţi văzut vreodată studenţi de la Spiru, dar să va dau nişte indicii: nu arată ca ăia de la Universitatea Bucureşti şi mulţi sergenţi moldoveni s-ar feri să se ia de ei – şi asta nu doar pentru că le împărtăşesc pasiunea pentru treninguri). Casiera mică, în mod clar necunoscătoare a ierarhiilor sociale, o tot bate la cap pe casiera mare să-i schimbe 50 de lei. În cele din urmă, patriciana magistralei 2 lasă receptorul jos, se întoarce spre ea şi-i spune, pe un ton imperial, ce i-ar face şi reginei Elisabeta pielea de găină: “Zi tu: mă vezi că stau?”.

Presupun că răzvrătita a fost pedepsită exemplar; nu ştiu precis, fiindcă nu am mai stat, mi-era frică să nu izbucnească vreo amplă mişcare socială a bodyguarzilor sătui de opresiune.