Julius Constantinescu

Vasile M. bănuia, cam de doi ani, că nevastă-sa îl înşeală cu vecinul Aurel P. Nu reuşise să-i prindă niciodată (după cum reiese şi din faptul că atât nevastă-sa, cât şi vecinul Aurel erau încă vii), iar Vasile încercase în zadar, cu parul, s-o convingă pe nevastă-sa să mărturisească: femeia nu credea în relaţiile bazate pe comunicare şi sinceritate.

Pe acest fond de suspiciune a căzut Vasile acasă luni după-amiază. După ce s-a convins că nu-i nimeni acasă, inteligenţa sa nativă i-a spus imediat că nevastă-sa trebuie să fie la Aurel, aşa că a plecat s-o recupereze.
Dar, să-l părăsim pentru moment pe acest Othello rural şi să vedem ce făcea, în timpul ăsta, Aurel P. Ei bine, Aurel P. făcea prost: tocmai fusese vizitat de un executor judecătoresc, în legătură cu un teren pe care-l pierduse în instanţă. Prin urmare, Aurel nu era într-o dispoziţie sufletească tocmai strălucită, ba chiar am putea spune că era nervos şi că ar fi luat fericit pe cineva la omor.

Pe acest fond de aşteptare a lui Aurel a picat Vasile la el în târlă, în chestiunea cu nevasta. “Dragă vecine, iartă-mă, te rog, ai picat într-un moment prost. Vino mai bine mâine, te servesc cu o dulceaţă şi discutăm”, i-ar fi spus Aurel, dacă ar fi fost un tip înzestrat cu darul vorbirii; totuşi, punând mâna pe par, exact asta a vrut exprime. Din nefericire, orbit de gelozie, Vasile n-a priceput aluzia cu parul, aşa că a insistat în legătură cu presupusa prezenţă a nevesti-sii în bătătura lui Aurel. Văzând că Vasile nu-nţelege cu frumosul, anume cu parul, Aurel s-a văzut nevoit să-i spună mai direct, respectiv cu sapa, să se care dracului din târla lui. “Mă”, urla Vasile, “unde-i nevastă-mea?”. “No, aşteaptă puţin”, l-a liniştit Aurel, “că apare ea acu’, să te bocească”.