Adrian Călăraşu

Luna trecută s-au împlinit zece ani de la mineriada de la Stoeneşti, sper că ultima mineriadă din istorie, că mă ia şi cu friguri numai când mă gândesc că s-a inventat chiar un cuvânt pentru a numi cumva grozăvenia asta. Plăpânda comemorare a evenimentului ar fi trecut probabil neobservată – cel puţin în ceea ce mă priveşte – dacă amintirea nu mi-ar fi fost recent împrospătată cu imaginile de la Chişinău, memorii care laolaltă m-au dus cu gândul la următoarea întâmplare:

În februarie 1999 eram la Băneasa la unitate, cu ocupaţia vădită de a-mi servi patria. Şi o serveam cu atâta aplomb că şi acuma când îmi aduc aminte mă porneşte râsul.
Sentimentele faţă de instituţia pentru care prestam se schimbaseră pe parcurs, alcătuind un potpuriu de trăiri: teamă, resemnare, încercarea de a înţelege că pentru a deveni un bun jandarm trebuie să treci mai întâi prin chin şi privaţiuni majore şi tot restul de rahaturi servite zilnic de către APV-işti, cu scopul de a ne spăla creierii, până la supunere, solidarizare şi ajungând în final, absurd, la satisfacţie. Băgam instrucţie zi/lumină, excepţie făcând zilele de miercuri şi duminică, zile în care vedeam meciuri de fotbal cu spatele, escortam galerii şi – pentru a mai alunga din monotonie – atunci când frăgezeam câte un grup de rapidişti mai tari în gură.
(…)
Pe 15 februarie însă, aveam să încerc o provocare cu totul şi cu totul nouă: veneau minerii! Şi cine să le ţină piept, dacă nu curajoşii apărători ai ordinii publice îmbrăcaţi în camuflaj în nuanţe de bleu (n-am înţeles niciodată de ce anume chestii albastre erau menite să te ascundă).

Imediat după declararea stării de urgenţă am început să încărcăm câteva camioane cu de-ale gurii. De-ale gurii minerilor: de la bastoane, scuturi, căşti, până la încărcături cu gaze lacrimogene, muniţie de manevră şi chiar muniţie de război. M-am trecut pe liste pentru prima linie şi m-am dus bucuros s-o sun pe mama şi să-i spun grozăvia, ca să fie mândră de pruncul ei cel viteaz, să nu fie ea mai prejos decât muma lui Ştefan.
Nici acum nu înţeleg cum a reuşit, dar jur că în 45 de minute mama traversase Bucureştiul – din Drumul Taberei până la Băneasa – şi era acum în faţa mea, la unitate, fixându-mă cu privirea aia a ei, privire pe care credeam că n-o s-o mai văd vreodată, de când îmi luasem omorul pentru ultima oară (aici aveam să constat că mă înşelasem) atunci când subsemnatul, profitând de faptul că avea de sărbătorit şi majoratul şi Învierea în aceeaşi noapte, ajunsese acasă adus pe braţe de către prieteni de nădejde, mai mult mort decât sobru.
M-a trezit brusc din reverie o palmă cu dus-întors, mişcare din care am înţeles că trebuia să fac ceea ce are de făcut un bărbat, adică fix ceea ce am şi executat, două minute mai târziu, în faţa comandantului de unitate:

– Domnule maior, sunt caporal Călăraşu, va rog să-mi permiteţi să raportez, zic.
– Zi, bă, face maiorul, nu din lipsă de curtoazie, ci din cauza faptului că eram destul de apropiaţi, îşi permitea, fiind pila mea.
– Nu mă mai pot prezenta mâine dimineaţă pentru misiune, fac eu.
– Scârţ, zice. De ce, bă, te-ai betegit?
– Nu, zic, da’ nu mă lasă mama!

Am înţeles atunci că viaţa nu e chiar ca în legende, vremurile s-au schimbat: părinţii moderni preferă totuşi să meargă la copii cu o oală de sarmale şi cu fursecuri, decât să le ducă flori la îngropelniţă. Cel puţin pentru mine, în dimineaţă lui 15 februarie 1999, totul a fost clar ca lumina zilei: dragostea de mamă a bătut dragostea de patrie! Cum să zic, dacă ar fi să personificăm dragostea de ţară şi dragostea de mamă cu ajutorul a doi copii care se hârjonesc pe maidan, ei bine, dragostea de patrie ar fi kidu’ ăla care ar pleacă acasă plângând, cu coatele julite şi chiloţii traşi peste cap.